În existența umană nu găsim experiență mai complexă și terifiantă ca moartea, punctum terminus al parcursului nostru pe pământ. Pe drept cuvânt o realitate înfricoșătoare pentru om, pentru că moartea este nefirească, este un accident în istorie, un fapt pe care nu l-a creat Dumnezeu. Ea are legătură cu libertatea omului, care, preferându-se pe sine, s-a despărțit de Dumnezeu și s-a înlănțuit cu păcatul. Prin urmare, moartea este fructul sau boldul păcatului, o catastrofă, un dușman intrat în creație și de aceea o insultă la adresa lui Dumnezeu. Gravitatea acestei teme contrastează cu interesul scăzut pe care i-l acordă creștinul de rând și, extrapolând, chiar teologia academică. În spiritul recuperării acestei preocupări semnalăm volumul Liturghia înmormântării (trad. pr. prof. dr. Vasile Gavrilă, ed. Sophia, București, 2022), semnat de regretatul profesor ruso-american Alexander Schmemann, un autor care a încercat – și în bună parte a și reușit – să înțeleagă sensurile profunde ale cultului, în conexiune cu istoria și teologia Bisericii.

În relativ scurta-i viață (a murit în 1983, la 62 de ani), Părintele Schmemann nu a reușit să-și ducă la capăt proiectele începute, de aceea, precum menționează biografii săi, volumele despre Maica Domnului, respectiv problema morții și a înmormântării urmau a fi publicate post-mortem. Editorii au alcătuit volumul de față prin transcrierea înregistrărilor audio a patru conferințe ținute în anul 1979, în cadrul unei Universități de vară organizate de Seminarul Sf. Vladimir din Crestwood (New York), după cum precizează, în Introducere, Alexis Vinogradov, unul dintre editori. Motivația realizării conferințelor din vara anului 1979 este dată de însemnătatea acestui subiect, în mod nefiresc obnubilat de conștiința omului de azi. Autorul însă opinează ferm: „moartea este tema centrală a creștinismului, a credinței și a Bisericii” (p. 148). Așadar, pe cât de mult sperie această temă, pe atât de mult ea trebuie să constituie și o problemă a reflecțiilor noastre.

În viziunea creștină, spune Părintele Schmemann, moartea are un caracter tragic, provoacă o adâncă durere, tânguire și plâns – pe deplin îndreptățite, câtă vreme Hristos Însuși a lăcrimat la mormântul prietenului său – dar ea poartă și certitudinea unei biruințe transmise tot de Hristos, care a „călcat” moartea, a anihilat-o – pentru că „nu avea nimic comun cu ea” (p. 51) –, a transformat-o în odihna Sa („un nou și sfânt Sabat”, p. 112) și astfel ne-a dăruit viața. Da, moartea biologică încă există, dar ea nu mai înseamnă separare sau despărțire de Dumnezeu, ci o cale spre odihna Sa și spre marea întâlnire. Biserica ne oferă antidotul morții, „moartea morții” (p. 69), adică Botezul ca palingenesia – naștere la viața cea nouă. Unirea cu Hristos prin Botez și împărtășirea noastră cu „leacul nemuririi” (pharmakon athanasias) ne face imuni la boldul morții, iar slujirea săptămânală a Liturghiei înseamnă o celebrare a biruinței împotriva morții. Natura pascală a Botezului și a Euharistiei sunt legate de învingerea morții.

Perspectiva creștină asupra morții contrastează însă flagrant cu experiența morții pe care o trăim astăzi. Autorul nostru constată, prin câteva aserțiuni severe, în primul rând tendința, din partea societății, de a minimaliza sau chiar ascunde acest aspect al condiției umane: cultura noastră, de inspirație secularistă, „nu acordă morții niciun sens” (p. 30), „ignoră moartea” (p. 36), sau „nu face referire la ea” (p. 137), cultivând o „conspirație a tăcerii în jurul morții” (p. 36). Această viziune se poate lesne observa în atitudinea față de pacienții terminali, feriți, fie de familie, fie de corpul medical, de informațiile privind situația lor reală și iminența sfârșitului, cu scopul de a face moartea insesizabilă. Moartea, ca eveniment plin de sens, este astfel abolită, prin tăinuirea ei față de cel muribund (p. 34). Preotul poate fi binevenit în aceste momente la căpătâiul celui suferind, doar dacă, la rândul lui, păstrează „secretul” iminentei morți, ca nu cumva să-l tulbure, iar pacientul se mută dincolo fără a trăi plenar această experiență, pentru care întreaga viață înseamnă o pregătire. După ce pacientul a murit, de el nu se mai ocupă cei din casă, ci revine industriei funerare să cosmetizeze ipostaza celui decedat, pentru a atenua impactul ei asupra familiei și a reduce gradul de disconfort. În același spirit al negării, și copiilor li se ascunde faptul morții, fiind total nepregătiți pentru un asemenea moment. Această tăcere este denunțată, mai nou, de un interes la modă față de moarte – prin diverse cărți publicate pe acest subiect – dar nu din perspectiva ancorării în veșnicie, ci din perspectiva secularismului – ca erezie post-creștină –, pentru care toate se rezumă la orizontul de aici, iar moartea ar trebui, prin urmare, îmblânzită și „umanizată”. Omul caută să fugă cât mai mult de ea, îmbrățișând câteva „mini-evanghelii” – le numește autorul (p. 37) – cum ar fi mâncarea naturală, pâinea făcută în casă, joggingul și alte rețete ale „totului natural”, pentru o vitalitate de durată, în consonanță cu un mod aseptic și igienic de a trăi, fără prea mult contact cu perisabilitatea și priveliștea, adesea mizeră, a condiției umane. Or, Părintele Schmemann militează pentru o înfruntare de-o manieră matură și adultă a morții, eliminând vălul cu care este înfășurată. „Dacă medicii și patronii serviciilor funerare sigilează moartea și o transformă într-un secret, atunci faceți bine și aduceți-o înapoi în viața noastră” (p. 37). Altminteri, ea duce la anxietate și nevroză.

Încă din vechime religia a jucat rolul de „îmblânzire a morții”, dar, spre deosebire de cultul păgân – la care omul de azi tinde să se întoarcă prin obsesia morților, a scheletelor, a mormintelor și ritualurilor cu morți, a imaginilor și vestimentației macabre, în genul sărbătorilor de Halloween –, creștinismul operează o schimbare radicală, mutând accentul de pe moarte pe Dumnezeu. Și vii și morți, suntem ai Domnului, iar moartea nu ne mai separă. În Biserica primară interesul față de moarte aproape că lipsește, practicile ei chiar împrumutând din terminologia funerară păgână anumite expresii („în loc cu verdeață”, de exemplu), sau obiceiul procesiunii mortuare extra muros, dar resemnificându-le. În opinia Părintelui Schmemann, una dintre cele mai importante mutații produse de „revoluția” creștină asupra morții e dată de transferul cimitirului din afara localității în cetate, în jurul bisericii, arătând că cei morți sunt în jurul celor vii, printre ei (p. 81). Necropola e o tindă a bisericii. Nu există o separare. Prohodirea defunctului se face în biserică, în mijlocul sinaxei, subliniind și valoarea trupului și concretețea morții și comuniunea de rugăciune. „În atitudinea față de moarte și morți găsim cele mai precise diferențe dintre creștini și lumea păgână” (p. 64). E drept că secularismul s-a ivit și aici, „privatizând” moartea (prin prezența, de obicei, la ceremonii doar a familiei), prin transferul ceremoniei de la biserică la capela aconfesională a municipalității, prin transformarea cimitirului dintr-un loc sacru într-un parc de agrement etc.

O mare parte din materialul cărții e dedicat de autor liturghiei înmormântării, cuvântul „liturghie” fiind folosit în accepțiunea Bisericii primare, ca slujire și lucrare esențială înaintea lui Dumnezeu, ceea ce mai târziu s-a înțeles prin cult. În oficiul înmormântării, Părintele Schmemann deosebește două straturi aluvionate în timp și care exprimă o schimbare de accent în felul de a înțelege moartea: un strat vechi, propriu creștinismului primar, având ca paradigmă Sâmbăta Mare – moartea fiind înțeleasă ca o intrare în odihna lui Hristos, și un strat ulterior, cu o tonalitate diferită, marcată de tânguire și de frică – aspecte reflectate de imnografia funerară. Potrivit acestui strat mai recent, moartea nu mai este o „odihnă cu sfinții”, ci pricină de groază, separare, tristețe și întuneric, iar groapa – scenă a urâciunii descompunerii: „veniți să vedem pus în pământ pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumusețea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit” (p. 110, stih din Slujba înmormântării). Defunctul chiar dobândește o „voce”, în viziunea imnografului, prin care ne vorbește celor rămași aici, separați definitiv de el. O altă evoluție negativă în cultul morților, în opinia autorului, este problema pomenirilor private ale celor adormiți, practică larg răspândită în evlavia ortodoxă – în opinia autorului, o consecință a tendinței de separare față de sinaxă. În Biserica primară nu existau astfel de slujbe, cei adormiți fiind pomeniți în oficiul comemorativ al Euharistiei, slujba de pomenire prin excelență, dar unde nu există separare. Cei vii și cei morți sunt una în Hristos și pomeniți, deopotrivă, în cadrul acestei slujbe. Faptul că acum cei vii fac pomeniri celor adormiți, plecați de lângă ei undeva departe, e considerat de autor o scădere în practica liturgică. Cântarea „Cu sfinții odihnește, Hristoase…” este, potrivit Părintelui Schmemann, cea mai radicală și vizibilă creștinare a morții în Biserica primară (p. 81). Ei sunt în Hristos, cu sfinții (în vechime, toți creștinii erau socotiți sfinți), și astfel sunt vii, iar „aliluia” devine exclamația de bucurie pentru restaurarea omului. De altfel, liturghia înmormântării transformă bocetul pricinuit de moarte în „aliluia”.

În rechizitoriul său asupra viziunii contemporane despre moarte și a evoluției practicilor funerare din Biserică, Părintele Schmemann caută să ofere și câteva soluții. În primul rând, „cel mai adânc înțeles referitor la moarte lâncezește în întuneric, iar sarcina noastră este să aducem acest înțeles la lumină” (p. 149), delimitându-ne de „înțelegerea secularizată și umanistă a morții”. Un rol important joacă aici educația, studiul dar și predica (adesea redusă la un elogiu al defunctului). Moartea continuă să doară și să aducă tânguire, dar această tânguire trebuie canalizată printr-o gândire corectă, pentru că Hristos a biruit moartea, dar și noi trebuie să biruim împreună cu El. În al doilea rând, Biserica trebuie să reconcilieze cele două straturi ale liturghiei înmormântării, cel luminos, al Sâmbetei celei Mari, și cel sumbru, al tânguirii și al fricii, ele exprimând în momentul de față două viziuni diferite. În al treilea rând, trebuie redescoperit sensul eshatologiei creștine care nu se referă atât la viața de dincolo, la sfârșitul lumii (cu atât mai puțin la sfârșitul meu), cât la faptul de a raporta mereu prezentul și viața fiecăruia în parte la Împărăția lui Dumnezeu, a le ancora de acel „vie Împărăția Ta” sau de „Maranatha”. În felul acesta moartea nu va mai fi un subiect tabu, ci un răspuns la o binecuvântată așteptare.

Sursa: Revista Renașterea, februarie/2024.