S-au dat multe definiţii credinţei. Una dintre cele arhicunoscute, pe care o dă sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, în capitolul XI, versetul 1, este următoarea: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Noi credem că este Dumnezeu, credem că dincolo este o Împărăţie nevăzută, pe care El ne-o pregăteşte şi credem multe, multe alte lucruri pe care noi nu le vedem, dar suntem întăriţi de Sfântul Pavel care zice: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.
E mare virtutea credinţei! Am spus că sunt multe defi niţii pentru credinţă şi unii dintre cei ce au trăit cuvântul lui Dumnezeu şi au experimentat bunătatea lui, au încercat s-o defi nească. Iată, de pildă, Avva Pimen, în cartea intitulată „Pateric”, carte de evlavie, pe care o folosesc mai ales călugării, dar care e de mult folos şi creştinilor îmbunătăţiţi, spune un lucru extraordinar referitor la credinţă. Zice el aşa: „Credinţa este a trăi cu smerenie şi a face milostenie”[i]. Auziţi? Când trăim cu smerenie şi facem milostenie, dovedim că avem credinţă. Un om plin de sine, un om mândru n-are suficientă credinţă, pentru că „Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacov.
Deci, „credinţa este a petrece cu smerenie şi a face milostenie”. Şi sutaşul din pericopa evanghelică de astăzi, acest ofi ţer roman, a dat dovadă că are şi smerenie şi face şi milostenie, arătându-şi astfel credinţa. Pe vremea aceea, sclavilor, slugilor, nu li se dădea nici un fel de importanţă. Dacă murea unul dintre ei era pus altul în loc, fără să îl doară inima. Se vede, însă, că sutaşul roman, ofiţerul acesta de care vorbeşte Sfânta Evanghelie, avea credinţă în Dumnezeu, avea credinţă care s-a exteriorizat printr-o mare dragoste faţă de sluga lui, faţă de sclavul lui. Tocmai acest lucru vrem să-l subliniem astăzi: că această credinţă puternică, împreunată cu dragoste, poate rezolva orice situaţie difi cilă. Sutaşul îşi iubea sluga, îşi iubea ordonanţa şi auzind că a intrat Domnul Hristos în garnizoana lui, în Capernaum, a alergat, s-a smerit şi a zis: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”. (Matei 8, 6)
Aşadar, credinţa lui puternică, împreunată cu dragostea, la care a adăugat şi smerenia, a adus tămăduire slugii sale. Avea credinţă, avea smerenie, era milostiv, era iubitor, şi, pe deasupra, credinţa lui se dovedea prin fapte concrete.
[i] Pateric, Alba-Iulia, 1990, p. 175.
Sursa: Chiriacodromion contemporan / † Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, Editura Renaşterea, 2016
