Cuvântul Evangheliei și glasul episcopului

de | mart. 8, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

O sută de ani de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania

Nu m-am dumirit multă vreme să aștern pe hârtie vreun cuvânt despre Mitropolitul Bartolomeu din mai multe motive. Poate dintr-o ușoară teamă de a nu scrie ceva banal, de a nu greși, sau de a nu schilodi o efigie atât de bine incizată în memoria colectivă recentă. Este foarte greu să scrii despre cineva atât de cunoscut, atât de prezent, atât de admirat și atât de mult evocat, chiar și după moarte. Când posibilii cititori ai textului tău sunt chiar contemporanii celui despre care scrii, cei mai mulți, dificultatea unui astfel de demers crește și mai tare, iar riscul care-l însoțește devine tot mai evident. Și totuși, m-am decis în urmă cu un an și mai bine să scriu un mic eseu[1] despre Înaltpreasfinția Sa într-o notă subiectiv-personală, o lectură din perspectiva tânărului student și ulterior preot care-i asculta predicile și îi citea timid opera.

Anul acesta se împlinește un centenar de la nașterea sa, având aceeași vârstă cu nou-reînființata Episcopie a Vadului, Feleacului și Clujului. Acesta este contextul care mă provoacă din nou la creionarea unui text omagial. Provocarea unui astfel de demers o leg de întâlnirea pe care „am avut-o” în amvonul Catedralei Mitropolitane. Îmi va fi greu să uit prima mea „reprezentație” de acolo, o numesc așa din dorința de onestitate. Atunci se întâmpla întâlnirea tainică, în duh și în putere, cu cel pentru care, timp de 18 ani, amvonul catedralei a reprezentat „sfânta sfintelor” a agrăirii de Dumnezeu, cu Dumnezeu și de la Dumnezeu, „cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan”.

Mitropolitul Bartolomeu își asuma și exersa slujirea de arhiereu ca un om firesc, sincer, cu un simț al prezenței evident, sobru și elegant, realist și echilibrat. Sunt câteva atribute care însoțesc descrierea care i s-ar putea face cu referire la slujirea sacerdotală. „Boieria” vechilor cărturari de care dădea dovadă era exprimată prin solemnitatea prezenței sale, mai întâi, a slujirii, dar și a cuvântului, și prin modul natural, nealterat, fără frică, necrispat în care trăia și interpreta fiecare moment sau eveniment. În ciuda vârstei, comportamentul său dădea dovadă de voiciune, prospețime, era mereu deschis noului, fără complexe față de vârsta tânără și a mentalităților corespunzătoare. Nu era atins de rutină, plictiseală, dând dovadă de capacitatea de a trăi intens fiecare clipă, ca dar de la Dumnezeu și șansă de a face misiune. Prospețimea era dată și de capacitatea de selecție și, mai ales, de obiceiul bun de a se retrage din iureș, din zarvă, din lume, pentru a se liniști, pentru a se așeza, pentru a asculta mișcarea vremii, pentru a se încărca – de tăcere, de cuvânt, de zvâcnire de viață.

Ca unul care deținea rolul de proestos în slujire, ritmul liturgic era totuna cu vibrația lăuntrică, nu se impunea ca ceva străin, rigid, de factură „regulamentară”, fără agresivitate, dar totuși sobru, cu o căldură și noblețe lăuntrică identificată doar de cei mai atenți și subtili în raportul lor cu realitatea din jur. Era liber de complexe care să-i genereze comportamente agresive, și străin de rutină, tocmai prin ritmul exterior, dar, mai ales, interior, pe care și-l impunea și-l reflecta în afară. Trăirea lui, liturgică era paradoxală, în chipul Arhiereului Hristos, și totuși nu în locul Lui. Comportamentul său era unul apofatic. Deschis și totuși nu extrovertit, fără iz de comercialism, pe care îl detesta fățiș. Slujirea lui nu se confunda cu o scenă de spectacol, astfel oferind respectul cuvenit și respectând tonul grav, solemn, al celebrărilor liturgice.

Vom face acum câteva aprecieri referitoare la predică și la cuvântul împărtășit poporului. Ne vom referi la trei posturi, care se suprapun și coexistă într-un mod fericit. Mai întâi, cuvântul său era generat în context liturgic – „herald liturgic”, agrăire din mijlocul liturghiei, ca un slujitor al potirului ce era, dar, mai ales, ca reprezentant al comunității euharistice. „Cuvântul s-a întrupat”, de aceea și agrăirea sa venea din această întrupare, ca suprapunere peste viață, ca logos al vieții. În al doilea rând, ca „predicator harismatic” se vădea sau se descoperea ca un fin mânuitor al cuvântului, avea proprietatea cuvintelor, le folosea cu grijă, simplu și firesc, grăia excesiv de limpede, cu puține cuvinte și accesibile omului mediu, argumenta logic, avea un discurs structurat și o tematică clară, dar și un scop al cuvântării bine evidențiat. Și, în al treilea rând, era „un avocat al poporului”. Deși primatul în cuvântul său îl deținea proclamarea Împărăției de sus, totuși această realitate nu era descrisă într-o formă de excesivă spiritualizare, străină de viața zilnică, de problemele contemporane, de context, ci ea venea tocmai ca alternativă la îndemână pentru a completa viziunea intens secularizată asupra vieții și a lumii. Mandatul acesta era întărit de conștiința că era portavocea Cuvântului, de aceea proclama evanghelia cu siguranță și curaj, dar o și aplica în contexte concrete. Înaintea oamenilor era purtătorul de cuvânt al Lui Dumnezeu, iar înaintea lui Dumnezeu era reprezentantul comunității încredințate spre păstorire.

Concluzionând acest scurt eseu omagial, vom afirma că Mitropolitul Bartolomeu este încă „o carte deschisă” prin ceea ce personalitatea sa încă poate să ne ofere, nouă celor care venim după. Voi cita un singur comentariu anonim la emisiunea „Profesioniștii”, realizată de Eugenia Vodă, din spațiul virtual, spre exemplificare în acest sens: „Îl ador pe părintele Anania. Astăzi am revăzut acest interviu pentru a patra sau a cincea oara deja, de când a fost publicat și încă pot spune că e cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată! Fața lui luminoasă, zâmbetul sincer și cald… Aș vrea să știe, de unde este, ca oamenii încă îl mai iubesc!”[2]

La împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, îl omagiem și-i cinstim memoria sa de slujitor, omilet, de mesager al L(l)ogosului, săvârșim un exercițiu de permanentă admirație și ne străduim să fim învățăcei buni, la picioarele amvonului, cu cărțile sale în mână și în reverență în fața mormântului său…

 

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] „Mitropolitul Bartolomeu – predicator al tinerilor”, în Renașterea, 1 (2019), p. 5.

[2] https://www.youtube.com/watch?v=13D8dHb6K88, 16 noiembrie 2020.

Ultimele articole

Muzica vindecă | interpreta de muzică folk Claudia Șerdan

Muzica vindecă | interpreta de muzică folk Claudia Șerdan

Invitată de Diana Găucă Baidoc la Agenda Culturală, interpreta de muzică folk Claudia Șerdan și-a spus povestea impresionantă de viață, cu amintirile din perioada în care a cântat la "Cenaclul Flacăra" sau cea în care a locuit în Italia, ani buni. Ne-a mărturisit cum...

Pătimirile Domnului și mântuirea noastră

Pătimirile Domnului și mântuirea noastră

Aspecte introductive Capitolul din care face parte pericopa evanghelică citită în cea de-a cincea duminică din Postul Mare, e unul amplu. Îl prezintă pe Domnul deopotrivă în ipostaza propovăduitorului, cât și în cea a celui care împarte binecuvântări. Ba mai mult,...

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Socotesc că există două finaluri care se desfășoară în paralel sau chiar se suprapun în parabola fiului risipitor. Cel dintâi, mai evident și mai specific, se derulează la nivel de fapte și atitudini posibile. Este vorba de șansa fiului cel mare, resentimentar și...

Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

Tabloul final al parabolei „Fiului risipitor” reprezintă ospățul pe care-l organizează tatăl evanghelic de bucurie că fiul său cel mic s-a întors acasă. Această întoarcere surprinzătoare, imprevizibilă, deși mult visată de părintele casei, este asemănată învierii...

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Paternitatea este o taină care se dobândește treptat și se trăiește într-o permanentă tensiune între „deja și nu încă”. Dar și filiația, făcând parte din aceeași construcție, se experiază aidoma. Și acest lucru se întâmplă pentru că, atât paternitatea, cât și filiația...

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Parabola „fiului risipitor” pare să descrie viața unei posibile familii din vremea Mântuitorului cu toate ingredientele ei, însă cu o singură excepție. Este vorba de lipsa mamei, din întreaga povestire. Iar pentru societatea noastră, această absență nu poate fi...

Frații și tatăl lor

Frații și tatăl lor

Dintru începutul povestirii atenția pare să cadă pe cei doi fii „ai unui om”. Tatăl nu este limpede prezentat, identitatea lui va veni ca rezultat al unei observări constante și a unei analize serioase a ascultătorului/cititorului pe tot parcursul relatării. Însă...