Monahismul athonit a însemnat mereu un reper de viață duhovnicească pentru lumea ortodoxă, în pofida perioadelor de impas pe care le-a traversat de-a lungul timpului. El a cucerit prin istoria lui milenară, prin tezaurul de artă bisericească de inspirație bizantină, dar mai ales prin specificul spiritualității isihaste, toate recomandându-l ca un bastion al Ortodoxiei. Anii ’60 ai secolului trecut anunțau, pentru mulți observatori ai vieții religioase, închiderea Muntelui Athos, în condițiile unui regres al trăirii monahale, prin generalizarea rânduielii idioritmice, și ale numărului tot mai redus de călugări. Și totuși, începând cu anii ’70, are loc o spectaculoasă renaștere duhovnicească a monahismului aghiorit, ceea ce arată vitalitatea lui dar și purtarea de grijă a Maicii Domnului. Pământul Athosului a odrăslit necontenit sfinți, cei mai mulți anonimi, însă această renaștere are câțiva protagoniști care rămân personalități reprezentative ale spiritualității creștine contemporane. Deși solitar și fără a da naștere unei „școli”, Cuviosul Paisie Aghioritul a fost în vremea aceea un motor al acestei renașteri, însă ea este evidentă mai ales printr-o dublă manifestare: pe de o parte așezarea în Sfântul Munte a trei călugări cu studii și cu o viață profundă – arhimandritul Vasilios Gondikakis (de la Stavronikita și mai apoi Iviron), arhimandritul Emilianos Vafeidis (de la Simonopetra) și arhimandritul Gheorghios Kapsanis (de la Grigoriou) – care prin ucenicii lor vor repopula câteva mănăstiri cvasi-abandonate, reorganizându-le după rânduiala chinovială; pe de altă parte, obștea Cuviosului Iosif Isihastul sau ucenici de-ai lui, care vor da viață altor așezăminte monahale aghiorite: Cuv. Haralambie Dionisiatul, Cuv. Efrem Filotheitul (pe lângă revigorarea mănăstirii Filotheu va ctitori și alte 19 mănăstiri pe continentul american), Cuv. Iosif Vatopedinul și, nu în ultimul rând, Cuviosul Efrem Katunakiotul, exponentul unei revigorări a monahismului athonit de expresie eremitică.

Personalitatea, exemplul de nevoință și teologia Cuviosului Efrem Katunakiotul – canonizat de Patriarhia Ecumenică pe 9 martie 2020 – fac obiectul unei cărți publicate de profesorul Gheorghios S. Kroustalakis, tradusă și în românește (Gheronda Efrem Katunakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, traducere din limba greacă de Ilie Stănuș, editura Egumenița, 2017). Autorul – profesor de pedagogie la Universitatea din Athena, iar în tinerețe concitadin cu Starețul și chiar coleg de școală – ne oferă o mărturie vie, dată de experiențele personale trăite în preajma acestui nevoitor, despre ce înseamnă echivalentul contemporan al unui Părinte filocalic, despre cum se poate întrupa teologia în viața concretă a unui ascet. Potrivit lui Hans Urs von Balthasar, „sfinții sunt cel mai bun și profund comentariu al Evangheliei”, ceea ce arată că modelul de viață al Mântuitorului și învățătura Sa pot fi asimilate sau însușite în concretul vieții unui om. Deși a dus o viață de călugăr, în spiritul monahismului clasic răsăritean, Cuviosul Efrem Katunakiotul a trăit după Evanghelie, în smerenie, în răbdare, în ascultare față de stareții săi și cu dragoste față de oameni.

Chipul călugărului Efrem, creionat de autor din convorbirile personale, din convorbirile înregistrate, din scrisori sau relatările altora, este sinonim pentru cititorul acestei cărți cu imaginea unui sfânt care, deși un umil monah, reprezintă „unul din ultimii isihaști din secolul nostru”, „un urmaș al renașterii filocalice din Sfântul Munte”, un stareț „înzestrat cu harisma povățuirii duhovnicești”, care „a adoptat filosofia isihastă a Părinților Filocalici” (p. 10).

Dispusă în nouă capitole, cartea înfățișează copilăria și adolescența starețului Efrem, anii săi de formare duhovnicească, dar mai ales învățătura sa. Născut la 6 decembrie 1912, în satul Ambelochori din regiunea Teba, din părinți cucernici (bunicul din partea tatălui fiind preot), copilul Evanghelos își urmează mai târziu părinții la Teba, pentru a frecventa școli mai bune. A terminat gimnaziul în 1930. De timpuriu, leagă prietenii cu monahi aghioriți, între ei părinții Efrem și Nikiforos, originari din Teba. Îi va urma pe aceștia la Katunakia și va petrece sub ascultarea lor până în 1973, când ultimul dintre ei, Nikiforos, se va muta la cele veșnice. Între timp îl cunoaște pe cuviosul Iosif Isihastul, căruia i se va dedica intergal în duh. La bătrânețe dobândește ucenici și se remarcă drept un mare povățuitor de suflete. A murit la 27 februarie 1998. Așadar, o biografie simplă însă anvergura personalității sale se desfășura pe târâm interior.

Cu un specific ascetic, neptic – cum este și firesc pentru un călugăr – învățătura Starețului are și o importantă relevanță pastorală, precum și una teologică. Experiența harului, călăuzirea duhovnicească, pedagogia familiei, rostul încercărilor în viața creștinului, lucrarea rugăciunii sunt teme predilecte în discursul teologic al cuviosului Efrem. Aș reține două care îl individualizează: problema ascultării și mijlocirea pentru cei adormiți.

„Gheronda Efrem Katunakiotul a fost ucenicul ascultării desăvârșite și al sfintei smerenii. A făcut ascultare fără gânduri timp de patruzeci de ani față de stareții săi”, notează autorul (p. 331). Deși avea un stareț dificil, în persoana călugărului Nikiforos, cuviosul Efrem și-a exersat răbdarea în preajma lui. „Papa-Efrem… a trăit și a răbdat… prezența duhovnicească mai dificilă a Starețului său, părintele Nikiforos, precum și duritatea și dificultatea caracterului său” (p. 332). Cunoscându-l pe cuviosul Iosif Isihastul și dulceața unei relații duhovnicești autentice, totuși nu și-a părăsit starețul, procedând așa în logica practicii athonite, care permite plecarea de sub ascultarea unui stareț doar ca urmare a morții acestuia. Gheronda Efrem avea convingerea fermă că „harul ascultării îl înconjoară ca un foc pe ucenic și diavolul nu poate să îl vatăme” (p. 340) și că „ascultarea este imitarea lui Hristos” (p. 344). Dincolo de aceste considerații oarecum teoretice, relatările starețului Efrem din propria viață de ascultare, cu neajunsurile și chinurile ei, fac mărturia lui impresionantă.

Învățătura starețului e originală și în privința eshatologiei particulare, mai ales prin accentul pus pe mijlocirea pentru cei adormiți, ca semn al dragostei. „Noi, cei vii, putem să ne îngrijim de noi. Însă cei adormiți de la noi așteaptă”, spune starețul (p. 257). Mijlocirea înseamnă rugăciuni și cereri de toată noaptea, cu komboskini și frângerea inimii, milostenii, parastase, dar mai ales sărindare. Ele sunt menite cu precădere pentru cei care, prin neglijența lor duhovnicească, au ajuns în iad. „Cea mai înfricoșătoare pocăință este în iad, însă nu prinde. Dumnezeu nu o socotește pocăință” (p. 259). Cuviosul Efrem, prin harismele sale, primea înștiințare în ce stare se află sufletul după moarte. Așa a primit în lăuntrul său înștiințarea că „Starețul său, papa-Nikiforos, după adormirea sa (1973) a ajuns în iad” (p. 274). În felul acesta se naște în cuviosul Efrem o pocăință adâncă, pentru a-L îndupleca pe Dumnezeu să-l mântuiască pe starețul său. „Știind că Starețul meu este în iad pe veci, am intrat și eu în iad și strigam: «Milă, milă». Nu pot povesti câte lacrimi am vărsat” (p. 275). După tânguiri și mijlociri fierbinți, cuviosul Îl înduplecă pe Dumnezeu, iar starețul Nikiforos este izbăvit. După acest moment, în viața cuviosului Efrem harul simțit se împuținează, iar necazurile se înmulțesc. Concluzia sa: „Poate în acest fel trebuie să plătesc pentru păcatele aceluia” (p. 277). Genul acesta de experiențe dau forță mărturiei sfântului Efrem și pot aduce limpeziri în înțelegerea dogmatică a eshatologiei particulare, un teritoriu teologic cu multe necunoscute.

Deși contemporan cu noi, Gheronda Efrem Katunakiotul s-a ridicat, prin sudoarea și pătimirile sale, la statura marilor Părinți de odinioară. Având o expresie ascetică, învățătura sa este relevantă pentru creștinul azi și trebuie înțeleasă ca rodul unei teologii a pustiei.

* În revista Renașterea, ianuarie 2022.