Această personalitate de excepţie, ca puţini înainte de el, a reușit să unească în misiunea sa credinţa personală și implicarea politică, evitând atât să fie un idealist efervescent, cât și un banal realist. Credinţa sa religioasă, caracterizată printr-o angajare politică practică, dovedește că nu există un real conflict între viaţa privată și viaţa publică. El sugerează o legătură de esenţă între comuniunea personală cu Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu în lumea profană (spaţiul public) și identificarea Sa în parcursul acesteia.
Dag Hammarskjőld, al doilea Secretar General al Naţiunilor Unite (1953-1961), a fost un diplomat, un economist și un autor. A fost cea de-a doua persoană în istorie care a primit premiul Nobel pentru pace postum. Președintele Kennedy l-a numit pe bună dreptate „cel mai mare om politic al secolului”. În spaţiul religios, opera sa „Markings” (Marcaje) l-a descoperit postum ca un om cu o viziune mistică. În concepţia sa, politica contemporană nu poate ignora caracterul transcendent al lumii și dimensiunea spirituală a existenţei umane.
Se naște în anul 1905, în Jőnkőping, Suedia, dar își petrece copilăria, în cea mai mare parte, în Uppsala, într-o familie de oameni politici, tatăl său, Hjalmar, ocupând poziţia de Prim-ministru al Suediei (1914-1917). Obţine licenţa în Filozofie și masterul în Drept la Upsalla, iar în anul 1934 obţine titlul de doctor al universităţii din Amsterdam cu o teză în domeniul bancar (Răspândirea sectorului de afaceri). Își începe cariera în domeniul bancar și continuă în spaţiul politic (între anii 1951-1953 ministru fără portofoliu). În anul 1953 devine cel mai tânăr Secretar General ONU, iar un an mai târziu devine membru al Academiei suedeze. În această poziţie, Hammarskjőld a fost chemat să promoveze o etică globală, în cazul său, generată de experienţa sa mistică, pe care o definește: „întotdeauna aici și acum – în acea libertate care presupune o distanţă, în acea tăcere născută din liniștire. Aceasta este libertatea în mij locul acţiunii, o liniștire în mij locul celorlalţi… În lumea noastră, calea sfi nţeniei trece în mod obligatoriu prin spaţiul acţiunii”[1] . Metodologia pe care o promovează Hammarskjőld vizează inovarea discursului politic cu dimensiunea spirituală a Celuilalt și a importanţei cunoașterii de sine. Și de aici, misiunea sa este limpede – „a servi, ca un slujitor civil internaţional… activ ca un instrument, un catalizator, sau cel care inspiră” (§7, p. 270). Deţine această funcţie până la moartea tragică din toamna anului 1961, într-un accident aviatic în Ndola, Zambia de astăzi, în condiţii neelucidate.
Mistica de care se simte atras și care îi generează un comportament social-politic în consecinţă este una a credinţei, așa cum el însuși o numește, opunând unei contemplaţii pasive, o lucrare activă a slujirii tainei celuilalt. În concepţia sa religioasă, „călătoria cea mai lungă este cea interioară” (§54, p. 54), iar trecerea de la contemplaţia personală la implicarea socială este descrisă drept calea de la credinţă (cu mentalitatea unui tipic protestant) la iubirea creștină (agape). Dacă ar fi să intuim un parcurs spiritual în opera sa, am putea identifi ca cinci etape fundamentale, chiar dacă într-un mod subiectiv. Potrivit unui adagiu patristic consacrat – creștin deplin este cel care știe să trăiască nu doar viaţa, ci mai ales moartea (§9, p. 10) – Hammarskjőld propune un itinerariu religios care pornește de la întâlnirea cu moartea, ca mijloc de salvare, căci, potrivit Mc. 8, 35-36, a-ţi pierde viaţa pentru celălalt devine mijloc de mântuire. În consecinţă, cea de-a doua etapă vizează eliberarea de sine însuși, asemenea unui prizonier, pentru care nu există portiţă de ieșire. Din perspectivă spirituală, prizonierul este cel care nu dă, ci doar dorește să posede pe alţii, pentru a-i folosi drept mijloace. „Plăcerea ego-ului are un aspect de lăcomie… dragul meu de mine – trup și suflet – tu îmi faci mare plăcere! Străduinţa de a păstra plăcerea de sine în sine creează în jurul eu-ului un cerc frigid care devorează încet calea spre interior” (§22, p. 39). Dar, atâta timp cât omul nu se eliberează de propria-i plăcere, nu se eliberează nici de imaginea „unui Dumnezeu, care trece pe deasupra… în care te înspăimânţi zi după zi”. Și se refugiază în deșertul muncii, sau chiar al lecturii, studiului, în închisoarea solitudinii unui „eu” invincibil. În schimb, când omul se descoperă nu doar ca o realitate socială, personală, ci mai ales metafi zică, se întâlnește cu Dumnezeu: „Nu eu, ci Dumnezeu în mine” (§6, p. 98), lecturând într-o manieră personală cuvintele pauline 1 Co. 15,10 sau Gal. 2,20. În aceeași line va spune: „Eu sunt vasul. Băutura este a lui Dumnezeu și Dumnezeu este cel însetat” (în legătură cu 1 Co. 4,7). Acest moment marchează cea de-a treia etapă.
Omul se vede în oglindă în întâlnirea cu Dumnezeu și i se revelează misterul identităţii personale. Dincolo de fantasma socială convenţională, omul înţelege că are foame de comuniune umană și recunoaște în înfăţișarea celorlalţi propria sa experienţă. Descoperă că este, mai înainte de orice, persoană: „ El caută fiecare faţă. Dar cei care trec fără însufleţire pe trotuarele străzilor gri sunt toţi ca și el: atomi în care radioactivitatea este stinsă și energia și-a legat veșnicul său circuit în jurul a nimic” (§5, p. 21). Și în consecinţă, definiţia care i se potrivește cel mai bine omului, dincolo de invidia, superbia și pofta a care îl caracterizează în viaţa profană, se referă la vocaţia sa sacrificială: „Omul este nostalgie. Chiar și nostalgia Crucii” (§44, p. 50). Moartea nu trebuie să fi e banală, ci doar smerită și lipsită de orice dorinţă de autoafirmare. Pentru Hammarskjőld unitatea divino-umană a lui Hristos nu se evidenţiază în procesul metafizic al întrupării, ci în decizia de a Se sacrifica pentru ceilalţi necondiţionat. În existenţa sa caută un motiv pentru a muri. Și, paradoxal, doar în clipa când l-a găsit, viaţa capătă un sens – acela de a nu fi singur (20, p. 92). Aici vorbim de cea de-a patra etapă.
Ultima etapă se referă tocmai la experienţa mistică, exprimată într-un limbaj accesibil și mai puţin teologic: „Nu eu, ci Dumnezeu în mine… abandonat în mâinile lui Dumnezeu și liber faţă de oameni (6-7, p. 98), „odată ce m-ai înfierat, oh Vânătorule. Acum în furtuna Ta și către scopul Tău” (33, p. 203). Avem de-a face limpede cu un om a cărui viaţă „a fost sechestrată” de o intervenţie directă supranaturală, pe care el o numește „Bucurie”, „Vânt proaspăt”, „Viaţă”, „Super-eu”, și o alegere directă, într-un mod foarte tangibil: „Tu/ pe Care eu nu Îl cunosc/ dar cui aparţin,/ Tu/ pe Care eu nu Îl înţeleg/ dar Care m-ai dedicat destinului meu, /Tu…” (13, p. 275). Dumnezeu se descoperă în tăcere unei inimi curate, capabilă să-L vadă, smerită, capabilă să-L audă, iubitoare, capabilă să-I slujească și încrezătoare, capabilă să-L experieze (13, p. 275).
Jurnalul său spiritual exprimă trei idei majore despre viaţa sa interioară. Mai întâi, îl revelează ca o persoană pregătită să-i răspundă afirmativ oricui, când vine vorba despre sensul vieţii (interpretarea personală a 2 Cor. 1,19 – „În Hristos rezidă acel da”). Cel de-al doilea element se referă la curajul vieţii, al itinerariului zilnic pas cu pas, cu ineditul și banalul său, dar, mai ales, cu aventura spirituală pe care ne-o propune. Și, în sfârșit, chemarea pătimirii în exigenţa unei smeriri absolute, care exprimă singurul mod de slăvire al omului[2] .
Pentru Dag Hammarskjőld, unirea cu Dumnezeu se verifică doar la nivelul credinţei, ca „unire a sufletului cu Dumnezeu”, care se identifică în mod fundamental cu parcursul existenţial al lui Iisus Hristos. Acel „da” a lui Iisus, unit cu voia Tatălui, devine model de imitat în unitatea divino-umană realizată în cei care Îi urmează. Mântuirea acestei lumi din moarte se realizează în chipul lui Hristos ca auto-dăruire și se actualizează în omul religios, care se pune el însuși în slujba celorlalţi.
[1] Bernhard Erling, A Reader’s Guide to Dag Hammarskjőld’a Waymarks, St Peter, Minnesota, 2010, § 65, p. 146.
[2] Karlmann Beyschlag, „Dag Hammarskjőld”, în Grandi Mistici dal 300 al 1900, EHD Economica, Bologna, 2003, p. 509
Articol publicat în Revista Renașterea, decembrie 2014
