Cine m-a apropiat de Liturghie şi de Euharistie, decât Maica Domnului? Cine mi-a dat în gând atunci și acum? Mă cutremur când creștinii vin să-şi spună ofurile. La un moment dat le tremură fața, ochii, încep să plângă, şi pe mine mă topesc! Din asta trăiesc! Doamne, ce aliment scump! Şi apoi, scumpii mei, tot Maica Domnului m-a învățat, când am făcut teza de licență la părintele Florea Mureşan, ce să fac. Mi-a dat sfaturi despre Sfânta Euharistie şi diligenţa s-o consum şi mă împărtăşeam tot timpul. Acum, retro, îmi dau seama cum a lucrat El. Aceasta v-o spun, scumpii mei, ca să credeţi în mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, că aşa cum a avut milă de nevrednicia mea şi m-a purtat, m-a ferit de gropi, că le căutam, iubiţi credincioşi, ca tânăr. Uite-aşa mi le ocolea! Până când mi-a dat în minte: «Stai, măi, tu vei fi preot, pui mâna pe Potir, pe epitrahil, cum trebuie să fii?!»… Potirul este viaţa mea, este rostul meu, este hrana mea, este Cerul pe Pământ! În Potir, în linguriţa ce o dau şi în fi inţa mea, este El. Credeţi, vă rog!”[1]. Într-un astfel de limbaj Părintele Ioan Iovan își exprima crezul său de viaţă, revelându-se drept martor, în sensul etimologic al cuvântului, dar și mărturisitor al Potirului euharistic. Omul duhovnicesc este, în același timp, o fiinţă liturgică, sursa vieţii sale religioase fiind Pâinea euharistică, iar centrul existenţei sale Liturghia. Într-un context în care creștinul contemporan stă destul de departe de această realitate, biografia duhovnicească a Părintelui Ioan Iovan capătă un plus de importanţă.
Se naște în ziua de 26 iunie 1922 în localitatea Husasău de Criș, judeţul Bihor, într-o familie sacerdotală, exponent al unei spiritualităţi firești și cuminţi din Transilvania. Odată terminată școala primară din sat, își continuă studiile liceale la Oradea, apoi Facultatea de Teologie din Cluj, în vremuri grele când Ardealul de nord era cedat. Teza sa de licenţă, sub îndrumarea preotului martir Florea Mureșanu, va reprezenta crezul său și, în consecinţă, programul său de viaţă – „Sfânta Euharistie și viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu, în anul 1946. Un an mai târziu, va începe doctoratul în Teologie. Însă, pentru el, Teologia însemna „normă întreagă” și calea înspre esenţializare. Tocmai de aceea va intra în viaţa monahală la Mănăstirea Sihastru, fiind călugărit de Episcopul Antim Nica. În anul 1948 va fi hirotonit diacon, iar un an mai târziu preot de către Episcopul misionar Nicolae Popovici de Oradea și numit duhovnic la Mănăstirea Vladimirești. Cei doi aveau în comun originea geografi că, dar, mai ales, fervoarea credinţei, sinceritatea și curajul mărturisirii.
Urmează șapte ani de slujire la Mănăstirea Vladimirești, vatră ce devine în scurt timp un centru de reînnoire duhovnicească tocmai prin accentul pus pe o viaţă liturgică asumată, pe proclamarea cu tărie a cuvântului biblic și pe o pregătire ascetică permanentă. Întemeiat pe Scriptură și Tradiţie, luând exemplul Sfântului Ioan de Kronstadt, va propovădui întoarcerea la viaţa Bisericii primare prin împărtășire permanentă. Programul său eclezial însemna o schimbare de direcţie în peisajul eclezial contemporan, ceea ce va aduce cu sine și o provocare pe măsură. Din pricina lucrării sale misionare intense, neobișnuite pentru acele vremuri, nu puţini au fost cei care și-au manifestat vizibil dezacordul, din motive presupus dogmatico-canonice. La această înţelegere incompletă și restrictivă se adaugă „fenomenul” care se creează – afluenţa de credincioși și mișcarea care apare, și, în consecinţă, hărţuielile puterii ateiste ale vremii. În ciuda atenţionărilor, Părintele Ioan Iovan scrie împotriva regimului, reclamând dreptul de misiune în spaţiul public – școli, cazărmi, sub prerogativa drepturilor religioase[2]. Ca răspuns la această atitudine, va fi arestat în martie 1955, iar, pe linie bisericească, va fi caterisit.
Timp de peste nouă ani va experimenta suferinţa carcerală și va fi supus „procesului de reeducare”, trecând prin mai multe penitenciare – Galaţi, Văcărești, Jilava, Gherla, Aiud. Liturghia, și în aceste condiţii, era centrul vieţii sale spirituale – pe un antimis cusut pe maiou, potirul o cutiuţă de ebonită, iar vinul adus în sticluţe de vin tonic. Această perioadă va reprezenta testul autenticităţii credinţei sale și proba de foc a evlaviei sale euharistice. Vocaţia sa liturgică și mistică, deopotrivă, se validează aici printr-un devotament sacrifi cial și o consecvenţă martirică. Sunt numeroase mărturiile pe care le avem – Bartolomeu Anania, Nicolae Balotă, Liciu Brânzaș și alţii. Catacombele martirice au fost reinventate în celulele comuniste. Dar aceste spaţii, de acum culturale, dar și religioase, au devenit „școli de viaţă spirituală”, cu liturghie zilnică, în condiţii rapide și esenţializatoare, realizând o comuniune a suferinţei, în care euharistia ca jertfă devine stare de permanent sacrificiu a celor care o primesc și metodologie de viaţă în contexte ecumenice. Crucea devine exerciţiu de dragoste al „inimilor lărgite”.
Anul 1964 a însemnat eliberarea din închisoare și pentru Părintele Ioan Iovan și stabilirea sa în București. Cincisprezece ani mai târziu, ca urmare a memoriului scris de Mitropolitul Antonie Plămădeală, secretar al Sfântului Sinod în acea vreme, i se ridică caterisirea. Își va relua slujirea la Mănăstirea Cernica pentru un an, apoi pentru alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita. Anul 1991 a însemnat un moment important din itinerariul său pământesc, întrucât, la chemarea IPS Mitropolit Andrei, pe atunci episcop la Alba Iulia, a venit împreună cu Maica Cristina Chichernea, întemeind Mănăstirea Recea din proximitatea orașului TârguMureș. Cele trei lucrări care l-au consacrat în misiunea de la Vladimirești vor fi vizibile și în această ultimă perioadă a vieţii sale – predica, asceza aspră și cuminecarea. Dincolo de un loc geografic, această mănăstire devine un „topos euharistic”, care va susţine lucrarea spirituală mai extinsă din Transilvania. Mănăstirea de la Recea devine punct de referinţă pentru o „nouă” teologie euharistică susţinută de unii episcopi, preoţi sau teologi contemporani. O anumită lectură teologică care stă la baza acestei înţelegeri își face apariţia în acest context – teologi ca Nikolai Affanasiev, Alexandru Schmemann, Iannis Zizioulas sunt puși la îndemână și devin sursă pentru o teologie euharistică și o reînnoire liturgică, în consecinţă. Trece la Domnul în ziua de 17 mai 2008 și este înmormântat la Mănăstirea Recea.
Se poate afirma limpede că, pentru viaţa eclezială contemporană, Părintele Ioan Iovan reprezintă un glas profetic. Termenul „criză” este, pentru omul actual, unul obișnuit și înţeles, mai ales, cu conotaţii negative. Însă, din perspectivă duhovnicească, poate să însemne un prilej de judecată în sensul de diagnoză a unei stări, cu caracter atât individual, cât și colectiv, dar și de prognoză, necesară și revelatoare, în lumina speranţei creștine și încrederii în intervenţia permanentă a lui Dumnezeu în istorie, cu vădite dimensiuni eshatologice. Într-un astfel de context, vocea profetului devine șansă pentru contemporanii săi, în sensul de discernământ și lucrare în consecinţă. Diagnoza Părintelui Ioan este una optimistă – creștinii în Biserică rămân popor al lui Dumnezeu, candidaţi la o viaţă plină de har și moștenitori ai Împărăţiei. Or această împărăţie le este accesibilă în Liturghie, Taina Bisericii, când Hristos li se dă trup și sânge – „Cel ce se frânge și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfi nţește” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Cuvântul de încheiere a unei omilii din anul 1996 de la Recea, deja amintită la început, devine sinteză a viziunii sale și totodată soluţia în sensul unei prognoze duhovnicești: „Potirul este viaţa mea, este rostul meu, este hrana mea, este Cerul pe Pământ! În Potir, în linguriţa ce o dau şi în fiinţa mea, este El. Credeţi, vă rog!… Aur şi argint n-avem să vă dăm, nici mâncăruri bune şi copioase, avem linguriţa cu care vă aducem din cer Cărbunele mântuirii, din Sfântul Potir, primiţi-l…”[3]
[1] Predică înregistrată audio, Mânăstirea Recea, 26.06. 2014, transcrisă de Raita Septimiu, Părintele Ioan Iovan. Un model omiletic contemporan, Alba Iulia, 2013, p. 85.
[2] Mohania Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureș, Alba Iulia, Reîntregirea, 2002, p. 36.
[3] Predică înregistrată audio, Mânăstirea Recea, 26.06. 2014, transcrisă de Raita Septimiu, Părintele Ioan Iovan. Un model omiletic contemporan, Alba Iulia, 2013, p. 85.
