Despre cimitir în învățătura ortodoxă

de | apr. 5, 2021 | Catehetica

Chiar dacă trupurilor noastre vor învia, să nu uităm că pentru inițierea acestui proces trebuie ca mai întâi să fi murit. Gândul la înviere ne face, așa cum spuneam în rândurile anterioare, să privim viața și moarte cu alți ochi. Faptul că Hristos a înviat, că S-a arătat lumii ca garant al revenirii la viață, prin trup și duh, ne grăbește vindecarea de frica recii morți. Însă, până la Înviere, trupurile trebuie să fie așezate undeva. Cum se numeau în vechime locurile de îngropăciune ale morților, câte feluri de cimitire erau, cum priveau păgânii locul de veci și cum îl priveau creștinii, dar și cum se raportează astăzi la trup, vor fi puncte pe care ni le propunem în dezvoltarea acestei cateheze.

În cartea Genezei ni se spune că Iacov: „și-a dat sfârșitul și s-a adăugat la poporul său” (Facere 49, 33). Patriarhul Vechiului Testament a lăsat, cu limbă de moarte pentru urmașii săi, ce și cum să facă: „Apoi le-a poruncit: Eu am să trec la poporul meu. Să mă îngropați lângă părinții mei, în peștera din țarina lui Efron Heteul. În peștera din țarina Macpela, în fața lui Mamvri, în pământul Canaan, pe care a cumpărat-o Avraam de la Efron Heteul, împreună cu țarina, ca moșie de înmormântare. Acolo au fost îngropați Avraam și Sarra, femeia sa, acolo au fost îngropați Isaac și Rebeca, femeia lui, și tot acolo am îngropat eu pe Lia”(Facere 49, 29-30).

Cum este privit un cimitir la nivel comun și cum ar trebui privit de un creștin?

Noile descoperiri ale psihologiei pun un accent aparte pe ceea ce se numește empatie, adică capacitatea de a ”intra în pielea celuilalt”, să te bucuri împreună cu el și să te întristezi împreună cu el. Doar că această mare descoperire are mai bine de două milenii. Hristos ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, iar Sfântul Apostol Pavel ne-a îndemnat să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng. Și ce este aceasta dacă nu empatia duhovnicească, numită printr-o terminologie mai pretențioasă. În aceeași logică, pentru a privi un cimitir așa cum se cuvine, nu ca pe un loc al morților, nu ca pe cel mai înspăimântător și marginal spațiu din raza unei comunități, suntem obligați să apelăm la bunul simț și să ne golim de noi înșine. În primul rând să ne gândim că odată, cândva demult sau foarte aproape de noi, cei îngropați acolo au fost ca noi. Apoi să nu uităm că unii sunt rudele noastre, iar dacă nu sunt ale noastre sunt ale semenilor noștri, ale vecinilor, cunoscuților sau prietenilor; sunt persoanele dragi cuiva. Când au plecat la Domnul i-a durut pe cei ce au plecat, ne-a durut pe noi cei de un neam cu ei, care am rămas și i-a durut pe cei ce nu erau de un neam cu noi. Spuneam în cateheza despre moarte că despărțirea sufletului de trup este un proces sfâșietor, nedorit, dar necesar. Și așa este! Dar învierea este balsamul.

Pentru că sufletul omului este scânteie dumnezeiască, încă din cele mai vechi timpuri strămoșii noștri, în funcție de înălțimea culturii și de ascuțimea duhovnicească au acordat un loc aparte cimitirului. Regii au căutat nemurirea dincolo de mormânt și au făurit piramide, mausolee, cripte și alte monumente funerare cărora le-au dat din strălucirea lor pământească. Oamenii de rând s-au bucurat să fie îngropați în pământ sau în săpăturile din stânci, în funcție de civilizația din care au făcut parte. Mulți și-au găsit însă sfârșitul pe câmpurile de luptă, au fost devorați de animalele sălbatice, au fost arși la comun de inamicii lor sau pur și simplu au fost aruncați în gropi comune. Niciunul dintre ei, indiferent de gândul său nu poate evita momentul învierii: „Și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”(Ioan 5, 29).

Cimitirul conservă memoria celui care a plecat. E memoria colectivă inactivă în ea însăși, dar activă în cei care au rămas. Cimitirul e icoana perisabilității firii umane, amestecată cu dorul celor rămași, amplificată de recunoștința acelorași văduviți sau de paloarea mormintelor ale căror nume șterse, odinioară împodobite și lucrate cu aur, nu mai înseamnă nimic pentru trecători. De aceea exclama poetul, „nu mi-e frică de moarte, ci de veșnicia ei”(Alexandru Vlahuță, Din prag).

Observăm că între cimitir, țintirim și necropola păgână se înregistrează nu doar o diferență etimologică și culturală, ci una de profundă înțelegere teologică. În creștinism trupurile sunt îndreptate spre răsărit, sunt așezate în straie bune, de sărbătoare, nu sunt așezate oricum în casă sau în capelă, nu sunt scoase cu indiferență și fără reverență, li se face o impresionantă slujbă de înmormântare și stau în lumina învierii. În necropolă, tradusă mot-a-mot orașul morților, nu mai este speranță de înviere, este doar locul unde neantul și-a câștigat adepții. Nu mai e loc de speranță, nu mai e loc de aducere aminte, nu mai e loc de iubire. Când se sparge marmura dispare și memoria strivitului de piatră. În creștinism accentele sunt sensibil diferite. Însuși latinescul coemeterium (ii), indică faptul că este locul celor adormiți și nu al celor morți, cum ne grăbim să-i numim pe cei plecați de la noi. Niciodată creștinii nu s-au folosit pentru definirea locului de veci de grecescul νεκρός, ά, όν (moarte) ci de κοιμητήριον, ου (τὀ), tradus: loc de dormit, dormitor, cimitir[1], care a stat la baza latinescului coemeterium. Însăși originea cuvântului ne arată că cimitirul trebuie perceput ca locașul odihnei, al somnului din care doar Creatorul ne va striga spre trezire asemeni unui părinte ce-și trezește dimineața copiii. Amprenta omului pentru veșnicie e lăsată și spațiului sacru al odihnei pământești.

Această realitate a făcut ca Biserica să dea o atenție deosebită cimitirelor. Îngrijirea lor stă în sarcina parohiei, iar neglijența față de ele aduce mustrări administrative preotului și comunității din partea episcopului. Locurile unde se odihnesc înaintașii noștri trebuie să fie îngrijite și respectate, sunt printre cele mai sacre locuri dintr-o comunitate. Dacă nu mâine, într-o zi vom ajunge și noi acolo. Într-un fel acel topos e cadrul de comuniune al comunității parohiale. De la Liturghia din biserică la Liturghia cerească din cimitir. Cine nu dorește să participe va fi totuși obligat să asculte, chiar dacă nu va fi de acord; Îngerii vor ține strana și Însuși Arhiereul va sluji.

Prezența cimitirului în comunitate, cu impresionantele cruci și simboluri creștine nu este doar amprenta timpului ci și cea a veșniciei. E lecția vie despre cum să ne trăim viața, dar mai ales despre cum să nu o trăim. E catalogul reușitelor și eșecurilor înaintașilor noștri, e busola prezentului spre înveșnicire.

Dacă ne întrebăm de ce cimitirul e un loc sacru, un răspuns stă tocmai în cei care sunt îngropați acolo. Trupurile celor înmormântați au fost înainte sfințite, prin Botez, Mirungere, Euharistie și prin celelalte Sfinte Taine. Că au devenit sau nu sfinți, nu știm, dar știm că în tradiția ortodoxă, așa cum adesea spune PS Teofil de Iberia, nu cădim doar icoanele și biserica, ci îi tămâiem pe oamenii prezenți. Îi tămâiem pentru că sunt sfințiți și pentru că trupul lor este valoros. Mai mult decât atât, cu mirul cu care se sfințește biserica se sfințește și omul prin Mirungere.

Cimitirul este un loc important din cele mai vechi timpuri și nu doar în culturile creștine. E motivul pentru care cei mai cruzi prădători, atunci când descindeau asupra unui neam, dacă aveau răgaz, le profanau și mormintele. Acest atac nu era la adresa celui care nu se putea apăra, a mortului, ci a celui ce încă era în viață și pentru care mesajul era unul dur, că neamul lui trebuie stârpit de pe fața pământului.

Revenind la Sfânta Scriptură, ne amintim că Sfântul Proroc David a plecat la Domnul și a fost îngropat: „Și a răposat David cu părinții săi și a fost înmormântat în cetatea lui David” (3 Regi 2, 10); „Și a adormit cu părinții lui și a fost înmormântat Solomon la un loc cu părinții lui, în cetatea lui David, tatăl său (3 Regi 11, 43).” Dar nu e atât de important că a fost îngropat prorocul David, cât că Însuși Hristos a acceptat această rânduială în legătură cu Sf. Ioan Botezătorul: „Și, venind ucenicii lui, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus (Matei 14, 12).”

În încheiere trebuie să spunem că în multe din țările dezvoltate cimitirele au devenit loc de promenadă. Și în orașele mari, București sau Cluj, dar nu numai, cimitirele Belu sau Central, sunt locuri unde oamenii își perindă pașii. Credem că este important să ne plimbăm sau să vizităm aceste locuri. Cimitirul nu este doar o expresie a trecutului, ci și o imagine a viitorului, nu este doar un loc al tăcerii, al crucilor mute ce vorbesc doar când le citești numele înscrise, ci și al reflexiei, al introspecției, al dialogului, al frământării interioare. Poate, mai mult decât oriunde, e un loc al aducerii aminte: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când mi-a adus aminte de Sion. (Ps. 136, 1)”[2]. Credem că e important ca viața să nu ne-o petrecem trecând în viteză cu mașina pe lângă locurile care ar putea să ne aducă folos duhovnicesc. A zăbovi în starea de rugăciune, din când în când, în cimitire, e mai degrabă dovadă de trezvie și râvnă spre sfințire. Amin!

În cateheza următoare vom atinge un subiect foarte sensibil; e alternativa la cimitir, incinerarea.


[1] Anatole Bailly, Dictionnaire grecque-français (Paris: Hachette, 1995), 1109.

[2] Pus în notație psaltică de pr. Iosif Schimonahul. O interpretare de excepție aparține grupului psaltic Byzantion, https://www.youtube.com/watch?v=LMLC8vUo7Ec, accesat 20.01.2021.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/pr-liviu-vidican-manci/" target="_self">Pr. Liviu Vidican Manci</a>

Pr. Liviu Vidican Manci

Directorul Seminarului Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și...

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Unul dintre aspectele vieții religioase creștine este devenirea omului după trăsăturile naturii sale. Acest demers presupune învățarea și educarea sa progresivă, în mai multe etape, conform dezvoltării specifice firii sale. Dintru început relația omului cu Dumnezeu...

Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Nu, acesta nu e un eseu despre urgenţa instituţionalizării educaţiei încă de la vârste fragede, în care nu cred, și nici despre educaţia extrainstituţională sau libertatea părinţilor în alegerile pentru cei mici. Acesta e un text despre recunoștinţă. Pe 21 noiembrie...

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Ospitalitatea sufletească și cea trupească

Aspecte introductive Hristos ni se prezintă astăzi în ipostaza de oaspete. După ce învață poporul, caută căldura și primirea amicală a lui Lazăr. Va poposi de mai multe ori la acesta în decursul complexelor Lui peripluri propovăduitoare. Se simțea de bună seamă bine...

Mai multe din Catehetica
„Tatăl Nostru” – rugăciunea biblică prin excelență

„Tatăl Nostru” – rugăciunea biblică prin excelență

1. Pregătirea aperceptivă[1] Se știe că omul moare fără aer. Dar se știe oare că sufletul omului fără rugăciune e sortit morții? Ne-am raportat vreodată la rugăciune ca la oxigenul vieții duhovnicești? Ce le-a spus Mântuitorul Apostolilor Săi când aceștia I-au cerut...

Acoperământul Maicii Domnului, în acatist și icoană

Acoperământul Maicii Domnului, în acatist și icoană

foto: doxologia.ro Între izvoarele de mâna întâi pentru înţelesul semnificaţiei sărbătorilor se înscriu, cu nebănuit de mare folos, acatistele şi icoanele care le sunt consacrate. Practic, acatistul descrie în versuri evenimentul sfânt din calendar, fie că este vorba...

Însemnarea cu semnul Crucii, cel mai frecvent act liturgic creștin

Însemnarea cu semnul Crucii, cel mai frecvent act liturgic creștin

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin,  atât în ceea ce privește cultul public cât și cel particular.  Însemnarea cu semnul Crucii este un act sacramental comun  deopotrivă clericilor și credincioșilor laici. Toți cei botezați au...

Pogorârea Duhului Sfânt | Cateheză

Pogorârea Duhului Sfânt | Cateheză

Postul Adormirii Maicii Domnului - Cateheza a X-a  Excurs istoric: Rusaliile, Dominica Pentecostes, Duminica Pogorârii Duhului Sfânt ne este istorisită în Faptele Apostolilor 2, 1-4  și marchează împlinirea descoperirii celor Trei Persoane ale Sfintei...

Înălțarea Domnului | Cateheză

Înălțarea Domnului | Cateheză

Postul Adormirii Maicii Domnului - Cateheza a IX-a Excurs istoric: Înălțarea Domnului este una din cele mai vechi sărbători creștine, numită în unele părți ale țării și Ispas. Se celebrează la 40 de zile de la Învierea Domnului, joia, zi în care în Biserica Ortodoxă...

Învierea Domnului | Cateheză

Învierea Domnului | Cateheză

Postul Adormirii Maicii Domnului | Cateheza a VIII-a Excurs istoric: Cea mai importantă sărbătoare a creștinătății este Învierea Domnului sau Paștile. Toate praznicele cu dată schimbătoare depind de aceasta. Că e importantă, cea mai importantă, o dovedesc cele 3 zile...