Despre moarte în învățătura ortodoxă

de | mart. 22, 2021 | Catehetica

Nimic nu pare mai rece, mai înfricoșător, mai tainic decât moartea. Dacă în cateheza precedentă am atins câteva idei despre viață, despre rostul nostru pe pământ, în aceste pagini vom avea în atenție pragul ce trebuie trecut înainte de a vedea viața cea adevărată.

Ce am observat în rândurile catehezei anterioare? În primul rând că viața e darul lui Dumnezeu pentru om, că sursa vieții este însuși Dumnezeu. Indiferent dacă credem sau nu, așa e. De asemenea, viața poate fi privită din multe unghiuri, din numeroase perspective, iar noi ne-am rezumat la următoarele trei: viața ca ființare, viața ca rost și viața duhovnicească. Chiar dacă le privim separat, cea mai firească formă de a ne trăi viața este cea în Dumnezeu. Că trăim sau nu în Domnul, vremea plecării noastre din această lume se apropie.

Creștinului autentic îi este frică de moarte doar în măsura în care îi este teamă că răspunsurile în fața judecătorului vor trăda un om ce nu a pus în cămara cerească faptele cele bune. Frica patologică de moarte nu este specifică celor ce-L îmbracă pe Hristos. De aceea în aceste rânduri vom căuta să scrutăm Scriptura și Sfinții Părinți pentru a descoperi sensurile adânci ale morții.

Este moartea înfricoșătoare? Pr. Dumitru Stăniloae puncta: „Moartea ne sperie, dar ne și atrage. «În teama sfântă pe care o naște moartea, omul comunică cu misterul cel mai adânc al existenței, primește o revelație[1]». Fără moarte existența umană devine monotonă, nu ajunge la noutatea absolută pe care o caută prin lansarea continuă spre ceva nou.”[2]

Întrebarea obsesivă pe care și-au pus-o oamenii în curgerea milenară a fost de ce moare omul, de ce e muritor? E important cuvântul teologului grec Ioannis Romanidis: „Îndată după cădere a survenit moartea duhovnicească, adică despărțirea omului de Dumnezeu, urmând apoi și moartea trupească, despărțirea sufletului de trup…. Părinții învață că nu Dumnezeu este răspunzător pentru moarte, nici moartea nu este pedeapsa lui Dumnezeu pentru om, ci moartea este urmarea păcatului și a îndepărtării omului de Dumnezeu, Cel ce este adevărata viață”[3].

Ce înseamnă aceste cuvinte? În fața omului stau două morți? La ce se referă părintele Romanidis? În fapt, textul acesta  nu face decât să reafirme învățătura biblică despre moarte: omul moare duhovnicește prin păcat, iar la un moment dat survine și moartea fizică. Ce este important și vom observa și în textele următoare, să nu îl găsească moartea în păcat, tocmai pentru a nu pierde posibilitatea unei vieți veșnice în comuniune cu Sfânta Treime. Dumnezeu nu voiește să ne găsească în moarte sufletească, de aceea prin prorocul Iezechiel spune: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale și să fie viu?…Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă deci și trăiți!”(Iezechiel 18, 23, 32). Moartea fizică este soluția dată de Dumnezeu ca răul să nu se înveșnicească, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul în rugăciunea de dezlegare de la Înmormântare.

Viața omului, lungă sau scurtă, se rostogolește asemeni apelor repezi de munte. În curgerea ei omului i se pune înainte calea vieții și calea morții, calea binelui și calea răului. De aceea, Înțeleptul Solomon spunea: „Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii”(Înț. Sol 1, 12). Cu alte cuvinte, omului îi este dat să trăiască un număr de ani, dar prin viața lui nelegiuită îi poate scurta. Poruncile date omului sunt poruncile vieții, abaterea de la ele aduce moartea. Nu întâmplător Sfântul Evanghelist Ioan consemnează cuvintele Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Cuvintele acestea nu au fost înțelese atunci și nici astăzi nu sunt înțelese de mulți: „Iudeii I-au zis: Acum am cunoscut că ai demon. Avraam a murit, de asemenea și proorocii; și Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac”(Ioan 8, 52).

O înțelegere corectă a acestui proces inevitabil dă omului maturitate duhovnicească, forță harică. Iată de ce pr. Dumitru Stăniloae spunea că: „Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică. Din rostul acesta obiectiv al ei decurge și unul subiectiv. În general moartea dă sens și adâncime vieții noastre pământești, ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spirituală și la mântuirea noastră.”[4]

Și totuși, moartea nu este în firea omului creat de Dumnezeu. Ea s-a strecurat, iar cea biologică a rămas pentru totdeauna, prin invidia diavolului și în urma neascultării poruncii date de Dumnezeu lui Adam: „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”(Înț. Sol. 2, 24). Această opoziție a omului față de bine a provocat o fisurare în străfundurile ființei umane, o scurtcircuitare a comuniunii omului cu Dumnezeu. Sfântul Pavel o spune romanilor: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.”( Romani 5, 12) În același timp, Hristos Domnul ne arată că vocația omului este viața și chemarea lui este la viață, dar nu o viață oarecare.

Arhiepiscopul Lazăr Puhalo, într-unul din textele sale, surprinde opoziția sufletului în fața morții: „Sufletul nu părăsește cu ușurință trupul, nici nu intră într-o lume nouă a purificării și a experiențelor. Mai degrabă sufletul se sfâșie de trup fără voia sa, chinuit fiind de aparenta distrugere a organismului său și de separarea nefirească a mădularelor sale. Nu trupul este cel care ține omul în robie, ci moartea însăși și „cel care are stăpânirea morții”(Evrei 2, 14)[5]. Tocmai această luptă dovedește setea omului de viață, tocmai această durere L-a făcut pe Dumnezeu să se întrupeze, să biruiască moartea veșnică și să-i opună viața veșnică.

În tradiția Bisericii cântăm un stih care spune așa: „Veșnica pomenire! Veșnica pomenire! Veșnica lui pomenire!” Despre aceste rânduri a scris Sfântul Nicolae Velimirovici într-una din scrisorile sale: „Cine dorește pomenire fără de moarte în veșnicie, evanghelic lucru dorește. Dar cine dorește nume fără de moarte pe pământ, deșert lucru dorește. Să știi că mulți sunt care petrecându-și această viață fără să se audă de ei și fără să fie băgați în seamă au dobândit nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte și de schimbare. Cugetă la aceasta, frate Melentie, și Dumnezeu îți va descoperi și mai multe. Iar când vei auzi de moartea mea, spune la rugăciune: „Veșnica lui pomenire!”[6]

Opusul morții este viața. Procesul la care omul e chemat este acesta: viață – moarte – viață prin înviere. Sfântul Pavel a exclamat: „Dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a înviat.”( 1 Corinteni 15, 13) Gândul acesta să fie și gândul nostru. Amin!

Cateheza următoare o dedicăm învierii!


[1] Nicolas Berdiaeff, Essai sur la destination de l homme, p. 325 apud Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III (București: EIBMBOR, 2003), 225.

[2]Stăniloae,Teologia Dogmatică…, III:225.

[3] Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului Ierotheos, Dogmatica Empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, trad. Tatiana Petrache, vol. II (Iași: Doxologia, 2017).

[4] Stăniloae, Teologia Dogmatică…, III:224.

[5] I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul și Moartea, trad. Virgil Baidoc, II (Eikon, f.a.), 15.

[6] Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, II, vol. I (Bucuresti: Sophia, 2008), 127.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/pr-liviu-vidican-manci/" target="_self">Pr. Liviu Vidican Manci</a>

Pr. Liviu Vidican Manci

Directorul Seminarului Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...

Mai multe din Catehetica
Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Într-un context cultural materialist și puternic marcat de gândirea protestantă radicală, o gândire cvasi-iconoclastă, a vorbi despre oameni ca sfinți poate fi greu de înțeles. Așa cum am observat în cateheza precedentă, omul și-a pierdut, în ochii filosofiei...

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Așa cum am observat în cateheza anterioară, creștinului ortodox nu-i este indiferent unde și cum este așezat trupul lipsit de viață. Cimitirul nu este un semn al morții, nu are sensul de necropolă (tradus mot a mot, orașul morților) ci un loc al adormirii în orizontul...