Mirel Bănică
Din lumea celor care nu cuvântă. Pelerinajele de la Iaşi şi Bucureşti şi răspunsul mass-media

<span style='color:#B00000  ;font-size:14px;'>Mirel Bănică</span> <br> Din lumea celor care nu cuvântă. Pelerinajele de la Iaşi şi Bucureşti şi răspunsul mass-media</p>

Din lumea celor care nu cuvântă. Pelerinajele de la Iaşi şi Bucureşti şi răspunsul mass-media.

 

Particip la pelerinajul ocazionat de hramul Sfintei Parascheva de la Iași de nouă ani de zile. Motivul este în primul rând unul profesional: prin studiul acestui meta-fenomen am accesul asigurat la modul în care „cred“ românii, la schimbările religioase prin care trece societatea întreagă. Nu fac un secret din faptul că de-a lungul timpului am dezvoltat un puternic atașament față de acest pelerinaj, orașul Iași etc. Pelerinajul, felul de a fi al unui pelerin, face acum parte din viața mea.

 

M-am obișnuit de multă vreme ca mass-media din România să prezinte deformat, ca să nu zic schimonosit de-a dreptul, pelerinajele: un fenomen mult prea complex pentru a fi prezentat aici în detaliu. Am văzut armate de reporteri cum trudesc, zi-lumină, să caute o gură strâmbă de babă căreia îi picură grăsimea de la sarmalele de pomană pe bărbie. Sau să primesc eu însumi direct în ochi, la orele două din noapte, flacăra blitzului, urmată de întrebarea pseudo-inocentă: „de ce ați venit anul acesta la pelerinaj?“. Atâta energie şi efort, la urma urmei, pierdute degeaba.

 

Numai că, anul acesta, mass-media a trecut la viteza superioară. Cei care până acum doar ridiculizau au trecut la viteza superioară. De la „profesori universitari de sociologie” (ce greu, ce impresionant titlu…) la psihologi atotştiutori şi terminând cu adolescente cu real talent chitaristic şi, mai nou, voci ale conştiinţei civice, toţi încearcă acum să ne lămurească, să ne spună „cum vine treaba“. Să ne îndrume pe tărâm spiritual, împărţind lumea și societatea românească în două tabere: cei buni, frumoși, raționali, implicați civic, responsabili, frumoşi şi „reactivi” și „ceilalți“: bătrâni, bigoți, obscuri, neinstruiți. Ceva îmi spune că niciunul dintre ei nu a pus piciorul într-un pelerinaj: prea miroase urât, prea „pute” … e mai bine să stai la distanţă, nu-i aşa? Mass-media și platformele online adoră aceste subiecte, fie că este vorba de cea de la centru sau din provincie. De ce nu, se adună laicuri, comentarii puzderie, ne place, iluzia participării, dezbatem, murdărim, scuipăm în sus, în aerul tare al Internetului. Interesantă ar fi o analiză la rece a comentariilor “forumiştilor”, chiar dacă ea trebuie făcută ținându-te, uneori, cu mâna de nas. Antropologia mediului virtual se dovedește a fi încă odată mai anevoioasă decât cea a realității. Printre comentarii, se disting prin virulenţă cele aparținând membrilor diverselor culte neoprotestante – sunt de înțeles, lupta împotriva cultului moaștelor este cheia identității lor religioase, iar eu le respect opțiunea. Apoi urmează marea massă a celor care amestecă uriașe frustrări personale, căutări religioase nereușite cu patologie psihiatrică. Acestora din urm, pur şi simplu le plâng de milă.

 

Marea problemă a momentului este însă uriașa, flagranta lipsă de respect pe care o arată cu toții pelerinilor. Oameni care nu cuvântă. Pentru că nu vor sau nu pot să o facă. Sau, într-un alt registru (idealizez şi asum aceast lucru), Binele, Frumosul și Adevărul sunt discrete prin natura lor. Rândurile de față sunt scrise deci cu și pentru ei. Pentru pelerinii mei.

 

Se uită prea ușor faptul că pelerinajul, ca ritual religios, este un fenomen universal, vechi ca și lumea, care va persista până la sfârșitul acesteia, sub diferite forme, unele chiar sublimate, „camuflate“ – cum ar fi mersul la Mall duminică după-amiaza. Bătranul Eliade ştia el ceva, a tras semnalul de alarmă, dar nu cred că a fost pe deplin înţeles la vremea sa. Se uită că orice religie are doza ei de insolit, de violență simbolică, care greu poate fi explicată rațional. Ne place să ne uităm la filme cu exorciști, instalați comod în fața TV-ului, ne înfiorăm chiar, dar râdem superior și luăm la un “mișto superior“ anumite scene ciudate, inexplicabile, înfricoşătoare de-a dreptul, care se petrec la pelerinaje. Am văzut cu propriii mei ochi, de-a lungul anilor, bolnavi aduși cu greu de familii disperate, care încercaseră TOTUL să-i vindece și nimic nu mai mergea. Nimeni şi nimic nu-i mai putea stăpâni. Nici măcar lacrimile. Dacă aş scrie „demonizaţi” mi-aş trage singur preşul de sub picioare, nu-i aşa? Aş vrea să am un comentariu raţional, de la un profesionist al psihologiei, pentru toate acestea. Din păcate, mi-e teamă că nu există. Profesionistul.

 

Nu Biserica, ca instituţie “oficială” organizează pelerinajul, ci doar îl „disciplinează“ teologic și canonic – religia populară fiind o forță redutabilă, cu care ea a căutat să compună de-a lungul timpului, atunci când nu i s-a împotrivit de-a dreptul.

În fine, se uită că pelerinajele, în forma lor actuală, răspund „nevoii de miracol“ a unor oameni cărora, în marea lor majoritate, căderea comunismului din 1989 le-a scuturat floarea vieții ajunsă la maturitate și nu prea au mai știut ce să pună în loc pentru a da un sens timpului care le-a mai rămas. Au găsit un „ceva“ greu de definit, o religiozitate tricotată din resturi căzute de la masa Istoriei, experiențe personale, lecturi teologice, spaime diverse. O credinţă “simplă” (cu ghilimele, nicio credinţă nu e aşa, de fapt…), dar foarte sinceră. Nu au putut găsi toți, să-i iertați domnilor  analişti ai fenomenului, alinare și un sens al vieții în terapii alternative cu arome naturale, artă, cursuri de muzică, sau city-trips-uri relaxante.

 

În acest moment mă văd nevoit să iau apărarea pelerinilor „mei“, cei cu care am împărțit ani de zile frigul, ploaia, bucuria, tristețea, povești teribile de viață și îndrăznesc să vă rog:

– nu mai vorbiți/analizați lucruri pe care nu le cunoașteți cu adevărat din interior.

– nu toți cei care participă la pelerinaje sunt săraci cu duhul, hoți, murdari, manipulați politic, leneși, bătrâni (ca și cum bătrânețea ar fi un păcat). Nu mai faceți un amalgam, lumea este plină de nuanțe, oricum.

-faceţi diferenţa dintre pelerini şi Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie. Pe aceasta din urmă chiar vă rog să o criticaţi, în limitele decenţei; la urma urmei este un exerciţiu care o ajută să se pregătească mai bine pentru viitor şi să-şi recunoască păcatele şi limitele. Dar nu trageţi în pianist.

– încercați să-i respectați pe pelerini, să recunoașteți umanitatea din ei, așa cum ne place și este firesc să respectăm minoritățile sexuale sau religioase; trec peste faptul că mulţi dintre ei ar putea fi străbunicii, bunicii, mamele, surorile Dumneavoastră. Ar fi o imagine prea kitsch, prea simplu de utilizat, nu-i aşa? Iar nouă, analiştilor, spiritelor superioare, „elitelor”, ne plac lucrurile sofisticate, nu adevărurile simple ale vieţii.

– încercați să vă faceți ordine în propria viață, în propriul set de credințe și valori. Experiența mi-a arătat că adevărații Atei îi întrec de cele mai multe ori prin respect şi bunătate pe cei care se pretind „creștini“.  Din păcate, sunt foarte rari, greu de găsit. Nu deveniți nici mai buni, nici mai respectați, nici mai fericiți dacă-i atacaţi pe Internet, la adăpostul anonimatului sau cu semnătură, pe cei care merg la pelerinaje, prezentându-i satisfăcuţi ca pe o turmă înapoiată, care ține România pe loc în gloriosul său mers spre modernitate. Cu sau fără pelerinaje, modernitatea îşi urmează cursul său.

 

Democrația noastră, așa imperfectă cum este ea, are la bază respectul și toleranța reciprocă. Din cauza secularizării, care a avansat mai repede chiar decât o doreau cei mai vajnici promotori ai acesteia, a sosit momentul ca și practicanții bătrânei noastre religii „naționale“ să fie respectați. Înainte ca Ortodoxia și tot sistemul său de ritualuri și practici religioase să devină doar o amintire și resursă de marketing pentru „creativii“ vremurilor care vor veni – cam așa cum se întâmplă acum cu „tradiția rurală“ de pe borcanele de iaurt și sticlele de lapte. Un gust de altădată. Poate vom avea un salariu mediu apropiat de cel al Uniunii Europene. Dar în mod sigur vom fi mai triști, mai singuri și mai nesiguri. Garantez pentru asta. În numele pelerinilor, vă mulțumesc domnilor.

 

Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor şi doctor al Universităţii din Geneva, Elveţia. Ultima carte publicată – „Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“, Ed. Polirom, 2015.

Autor

Paul Siladi

Paul Siladi (n. 1982) este doctor în teologie al Universității Babeș-Bolyai, Cluj. Studii de publicistică creștină la Erlangen. Director la radio Renașterea, Cluj.

Articole pe aceeași temă

Distribuie