Dacă cineva ar încerca să creioneze portretul Maicii Domnului, ar observa că în acesta se împletesc armonios două trăsături: delicatețea și discreția. Cele două se condiționează într-un fel una pe alta, căci nu poate fi omul delicat atunci când își trâmbițează în gura mare faptele, iar discreția este în antiteză cu declicatețea doar atunci când are drept scop săvârșirea unei fărădelegi. În fapt, sunt ambele consecințe ale iubirii. Or, în chipul celei prezentate, aceasta este un element definitoriu.
Maica Domnului a fost, prin tot ceea ce a făcut, un model de discreție. N-a spus nimănui despre întâlnirea cu arhanghelul, ci „a păstrat toate cele întâmplate în inima ei”, la fel cum va face și cu cuvintele dreptului Simeon. Inima a devenit sălașul discreției Fecioarei Maria. Aceeași discreție o va defini și pe parcursul vieții, când va veghea, inițial creșterea și devenirea, iar mai apoi propovăduirea lui Hristos. În Cana Galileii, pe șoptite, își va anunța Fiul că un eveniment cu nefaste consecințe sociale era pe cale să se întâmple: se terminase vinul. Apoi, va predica, pentru prima și ultima dată în viața ei: „Faceți ceea ce vă va spune El!”, va fi mesajul ce se va adresa în chip direct slujitorilor mesei și tuturor creștinilor în decursul vremii. Fiul îi va admira curajul și-i va asculta porunca. O va lăsa să aibă un cuvânt de spus în activitatea sa mântuitoare, căci nu-și propusese atunci să facă prima sa minune. Dar, ce nu face un copil ascultător de dragul mamei! Și încă, ce mamă!
La fel de discretă va fi prezența ei în cadrul mulțimilor ce veneau să-i asculte odrasla și să-i soarbă cuvintele. Când, din exces de zel, unii sau alții vor ține să evidențieze faptul că este acolo, nu va ieși în față. Nu va încerca să epateze, nici să-și asume vreun merit de pe urma lucrării celui pe care-l purtase în pântece. Va rămâne într-un colțișor, fericită, meditând la rosturi din lume și de dincolo de ea.
Va împleti discreția cu delicatețea, precum se vede în puținele locuri în care chipul îi este imortalizat în paginile Scripturii. Nu-l va contrazice pe Simeon și nici nu îi va cere detalii, atunci când va afla că sufletul îi va fi străpuns de sabie. În inima în care se sălășluia dragostea pentru întreaga lume, va găsi loc și pentru cele spuse de el. Se vor învălmăși acolo gânduri de dragoste, îngrijorări, întristări… și câte altele. Ca într-o inimă, mai specială, de mamă! Cu o candoare pe care doar ea putea să o aibă, va vorbi Fiului la nuntă. Îl vor străbate până-n suflet gândurile ei! Grijile ei, vor deveni și grijile lui! Vor dovedi că delicatețea poate schimba nu doar fața, ci și istoria lumii.
La poalele Crucii, își va purta greul cu demnitate. Nu va cere socoteală nimănui, nu va blama pe nimeni, așa cum firea umană e tentată adesea să o facă. Nu-și va rupe hainele, ci doar va accepta ca sufletul să i se frângă sub povara durerii, spre a renaște apoi din cenușa propriilor lacrimi. Credința nu și-o va zdruncina. De aceea, nici nu va avea nevoie ca Hristosul înviat să o învrednicească de o Teofanie, ea nu i-a pus niciodată la îndoială misiunea și avea încredințarea că totul va fi bine.
Prin delicatețe și discreție, Măicuța i-a fost un ajutor neprețuit Fiului în activitatea Sa. Fără a-și cere dreptul la minima atenție, a face pe dădaca, sau a-și dori să se afișeze în vecinătatea Lui în clipele Sale de maximă vizibilitate, a întruchipat ceea ce mai târziu, înțelepciunea populară va încifra în proverbul care zice că: „în spatele unui bărbat puternic, stă o femeie și mai puternică”.
Într-o societate infestată tot mai mult de narcisism și de afirmarea sinelui, indiferent de consecințele pe care le are acest fapt asupra celorlalți, nu ar strica, poate, să ne-ntrebăm în ce măsură delicatețea și discreția mai constituie cu adevărat principii puse în aplicare. Dacă sunt rar întâlnite, ar trebui în mod cert redescoperite. Să pornim în căutarea lor, privind înspre modelul Maicii Domnului!
Foto: Ioan Popa, Frescă Mănăstirea Nicula
