Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah, care ne-a lăsat o carte în Vechiul Testament, în cartea sa, în capitolul 40, de la versetul 1, până la versetul 6, dă glas acestui simţământ pe care-l avem noi toţi, cum că, în această viaţă, călătorim pe-o mare care niciodată nu are linişte deplină. Şi iată ce zice Isus, fiul lui Sirah: „Trudă mare a fost hărăzită fiecărui om şi jug greu pentru toţi fiii lui Adam. Din ziua ieşirii din pântecele mamei lor, până în ziua întoarcerii la mama tuturor, gândurile lor, frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii. De la cel ce şade pe scaun cu mărire şi până la cel smerit în pulbere şi în cenuşă, de la cel ce poartă iachint şi cunună şi până la cel ce se îmbracă cu pânză groasă, mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni. Şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii lui este împresurat de gânduri care îl împovărează”. Şi totuşi, cine ne poate da linişte şi cine ne izbăveşte din această stare de zbucium? Noi afirmăm cu certitudine şi cu tărie că Domnul Iisus Hristos este Cel ce ne poate ajuta.

La urma urmei, motivul pentru care, pe această mare zbuciumată a lumii în care trăim noi, uneori, ne poticnim, cădem, ne scufundăm, este lipsa de credinţă. Nu este singurul loc din Scriptură în care Domnul Hristos subliniază acest adevăr. Dacă citiţi în Evanghelia de la Luca, din capitolul 17, veţi vedea că, la un moment dat, ucenicii se apropie de El şi îi zic: „Doamne, sporeşte-ne credinţa!” Şi Mântuitorul le zice: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare. Şi v-ar asculta”. Totul e cu putinţă celui ce are credinţă.

Credinţa noastră este slabă, şi atunci, de multe ori, valurile învolburate ale mării acestei vieţi ne fac să fim panicaţi, să fim îngrijoraţi şi, dacă ne aducem aminte de Domnul Hristos şi îi spunem „Doamne, scapă-mă!”, ne va întinde mâna ca şi lui Petru şi, când ne-ar fi mai greu, atunci am vedea cum lucrează El cu putere multă.

În situaţii limită, Domnul Hristos care e aproape de noi ne întinde mâna şi, Maica Domnului, cea care L-a născut pe Domnul Hristos mijloceşte pentru noi, păcătoşii. De aceea, priceasna se cântă cu acest gând:

„Să ne duci cu tine,
Unde calea-ţi duce,
Să ne duci în ceruri,
La Fiul tău dulce.”

Ajungând acolo, la Fiul ei dulce, scăpăm de marea zbuciumată a acestei vieţi.

Şi, încă o dată, o rugăm pe Maica Domnului să ne ajute, ca, aşa cum de nenumărate ori s-a cântat în postul acesta, să putem spune şi noi la sfârşitul lui: „Ne-am uşurat sufletul, Ne-am îndreptat umbletul” şi să nădăjduim că această cale a vieţii noastre, până la urmă, se va sfârşi în ceruri, unde s-a sfârşit şi calea Maicii Domnului, lângă Fiul ei.

Sursa: Chiriacodromion contemporan / † Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, Editura Renaşterea, 2016