„Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, și nu de dreptate și de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.” Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1, 69
Într-o societate din ce în ce mai permisivă, o întrebare de parcurs este tocmai aceasta: e permis să cerți? Dacă da, în ce condiții, dacă nu, de ce? Nu de puține ori mi-a fost dat să fiu martor la certuri între persoane sau chiar să fiu parte din asemenea evenimente, cum, cred, că și tu, cititorule, ai fost. De cele mai multe ori, soldul a constat în supărare, neiertare, gânduri de răzbunare. Prin urmare, nu de puține ori, cearta mi s-a părut respingătoare și de evitat. Cu toate acestea, nu puteam înțelege cum Sfântul Pavel îl îndemna pe Timotei, apostolul: „propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătura”(2 Timotei 4, 2). Și tot el îl atenționează pe ucenicul iubit, parcă uitând de îndemnul făcut, să se ferească de ceartă (1 Timotei 6,4) și de întrebările nebunești care dau prilej la certuri (2 Timotei 2, 23). Incompatibilitatea dintre spiritul creștin și ceartă mi s-a părut o evidență insurmontabilă. Cu toate acestea, textele pomenite mă bulversau, dar nu am căutat să lămuresc și academic problema. Până am ajuns la acest text al Sfântului Antonie care m-a provocat să cercetez mai în adânc.
În fapt, rezolvarea dilemei se află în semantică. Nici Sfântul Apostol Pavel, nici Sfântul Antonie, atunci când ne îndeamnă să certăm, nu se referă la sensul prim pe care îl avem în limba română pentru verbul „a certa”. Fiind o limbă atât de bogată, greaca își permite nuanțe pe care limba noastră nu le poate surprinde fidel. „Logomahia”(λογομαχία, ασ,ή) folosit de Sf.Pavel în 1 Tim. 6, 4, are sensul de ceartă, discordie, dezbinare, iar „mahi”(μάχη, ης, ή), folosit în 2 Tim. 2, 23 are sensul de luptă, război, dușmănie, ceartă. În timp ce, atunci când îl îndeamnă pe Timotei să certe, se folosește de verbul „epitimao”(ὲπιτιμάω), cu sensul de a mustra, a dojeni, a atenționa cu seriozitate, a vorbi cu autoritate. Sfântul Antonie se folosește de verbul τιμωμέω, ῶ, care are sensul de a lua apărarea, a proteja, a ajuta, a trage la răspundere, în timp ce în greaca medievală capătă și sensul de răzbunare, pedeapsă pentru o greșeală.
În fine, cam atât despre sensurile cuvintelor. Important este să înțelegem că trebuie să fim atenți cum cuprindem îndemnurile textelor sacre. Ele sunt scrise în epoci de mult apuse, iar traducătorii au căutat sensurile cele mai potrivite pentru timpul în care au tradus. Așadar, ce ne spune Sfântul Antonie? Să fim cu inimă plină de îngăduință și dragoste față de păcătos, dar să facem tot posibilul să-l îndreptăm, nu să-l urmăm, nu să-i imităm păcatul. Să ne fie drag omul, să certăm păcatul. Omul păcătos trebuie apărat de ura semenilor, dar nu cu scopul de a-l lăsa să-și continue viața păcătoasă, ci de a-i crea prilejul întoarcerii. Cum se face aceasta? Prin reamintirea regulilor, a poruncilor: „Ci pentru dreptatea însăși pe cei ce greșesc să-i întoarcem și să-i certăm dacă se nimerește, fie prin ei înșiși, fie printr-alții”. Trebuie evitată cu orice preț gafa contemporaneității și a vremelnicelor ideologii, confuzia planurilor: „De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloși, căci pentru binele însuși și pentru dreptate trebuie să cerți pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei”. Nu trebuie să-l judeci pe păcătos, în sensul de a te socoti mai bun decât el, de a-l face să sufere, de a-l marginaliza, ci de a face tot posibilul ca el să fie readus în albia regulilor care-i protejează viața și îi oferă adevărata libertate. Preoții duhovnici trăiesc adesea realitatea descrisă mai sus. Ei sunt obligați să „certe”, să dea canon, epitimie, nu pentru a umili persoana, nu pentru a-i sublinia în vreun fel inferioritatea, ci, dimpotrivă, pentru a-i întinde o mână frățească de ajutor.
Pe scurt, Sfântul Antonie, în spiritul Sfintei Scripturi, ne îndeamnă să certăm, dar nu în sensul primar al românescului „a certa”, care presupune o energie negativă, mânie, discordie, dezbinare, desconsiderare, depreciere, superioritate, ci protecție, retrezire, reamintirea a ceea ce este omul, în esența sa.
Timpurile de astăzi, atât de complicate, tulburi și confuze, ne obligă să fim mai riguroși cu raportarea la adevăr, dreptate și dragoste. Faptul că permitem fiecăruia să facă ce dorește, iar păcatul îl transformăm în lege de dragul milei și al toleranței, nu arată niciun moment că am fi mai isteți, mai miloși, mai iubitori, ci că am capitulat de la ceea ce a făcut dintotdeauna omul frumos și sănătos. Deci, fugi de cearta mânioasă, furioasă și îndrăcită, dar ceartă, în sensul cuvântului Sfântului Antonie și prin el al Scripturii, cu gândul de a fi de partea dreptății, de a apăra viața și libertatea fratelui tău, cu smerenie și candoare!
