Sfântul Pavel în Epistola către Galateni (6, 14) va spune lucrul următor: Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! De aici și principiul de viață și opera de referință a filosofului și misticului deopotrivă, Edith Stein – „Știința Crucii”. „Scientia Crucis”, ca și „fenomen” al credinței și ca instrument al cunoașterii fenomenologice (cu turnură religioasă evidentă) a fost evidențiată pe tot parcursul vieții sale într-o formă dublă – știința nu se poate dobândi în afara dragostei și, în consecință, nici o operă, cu precădere spirituală, nu se naște fără chinuri, ci provoacă omul integral; și, în al doilea rând, cel ce iubește cu adevărat nu se oprește în fața perspectivei suferinței, ci acceptă comuniunea în durere cu persoana iubită[1].
Importanța gânditoarei Edith Stein în panorama personalităților spirituale contemporane rezidă tocmai în modul în care aceasta face trecerea dintre cunoașterea filosofi că și cea teologică, pe de-o parte, și, pe de altă parte, excluzând orice complexe posibile ale celor două domenii, descrie granițele și capacitățile specifice, ambele subordonate lucrării practice (lecturate în cadrul curentului filosofic fenomenologic). Edith Stein, în scrierile sale, integrează trei forme de înțelepciune, înscrise în moștenirea vocațională a omului – înțelepciunea filosofică, înțelepciunea teologică și înțelepciunea spirituală. Există un progres și o dezvoltare a uneia în cealaltă. Pe această logică , știința sau cunoașterea, ca și conținut al filosofi ei, se dezvoltă în cunoașterea teologică, iar cea din urmă se desăvârșește și se confirmă în experiența spirituală, la picioarele crucii.
Edith Stein se naște la Breslau (pe atunci în Germania, actualmente orașul polonez Wroclav), în 1891, a unsprezecea fiică a unei familii de evrei. Orfană de tată la doi ani, Edith va fi o fetiță independentă și cu o inteligență deosebit de ascuțită. Pe perioada întregii adolescențe devine un căutător al cultului adevărului (ca dezvoltare a cunoașterii) și se dovedește mai puțin fidelă credinței părinților săi. Frecventează cursurile facultății de filozofie din orașul său – caz rar în rândul fetelor timpului său. Puțin mai târziu, la Göttingen, un adevărat oraș universitar, are loc întâlnirea hotărâtoare pentru viața ei cu filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei. Rămâne fascinată de onestitatea gândirii sale și își susține cu el lucrarea de licență, dedicată unei teme deloc străine de spiritualitatea creștină, empatia. Husserl o apreciază și o alege asistentă.
Orientată înspre fenomene, așa cum se prezintă acestea, potrivit biografiei sale, există două momente evidente și sugestive din viața sa care îi determină devenirea sa spirituală. Un episod, aparent aproape banal, persistă pe tot parcursul vieții sale – o femeie din popor intră cu sacoșele de cumpărături într-o biserică catolică într-o zi de lucru, obicei neobișnuit pentru practica mozaică și cea protestantă cu care era obișnuită. Concluzia, religiozitatea este o trăsătură contantă a omului dată de însăși structura sa antropologică. Și cel de-al doilea moment important este legat de relatarea botezului familiei lui Adolf Reinach, discipol al lui Husserl, la scurtă vreme după moartea acestuia. În urma acestui „fenomen”, Edith va mărturisi: „Aceea a fost prima mea întâlnire cu Crucea, cu acea forță divină pe care Crucea o dă acelora care o poartă. Pentru întâia dată mi-a apărut în mod vizibil Biserica, născută din patima lui Hristos și învingătoare asupra morții. Chiar în acel moment necredința mea a cedat, ebraismul a pălit în ochii mei, pe când în inima mea se înălța lumina lui Hristos. Acesta este motivul pentru care, îmbrăcând haina carmelitană, am dorit să adaug numelui meu pe acela al Crucii”[2].
Căutând adevărul va găsi credința prin intermediul scrierilor Terezei de Avila, de unde își și va lua numele monastic. În 1922 se va boteza în credința catolică și, la scurtă vreme, va depune voturile monahale. În primii zece ani după convertire se dedică activității pedagogice într-un institut dominican de fete, predând limba și literatura germană. În această perioadă va traduce opera teologului Toma de Aquino „De veritate” (Despre adevăr) în limba germană, încercând construirea unui pod între doctrina filosofică tomistă și fenomenologia în varianta husserliană. Din 1928 până în 1931 i se permite participarea la numeroase congrese și susține diverse conferințe în Germania, Austria sau Franța. Un an mai târziu obține dreptul de liberă practică la Münster, la Institutul superior german de pedagogie științifică.
În 1933 va intra în conventul carmelitan „Sfânta Maria, Stăpâna Păcii” din Köln, unde va primi numele de Tereza Benedicta a Crucii. Aici va scrie principala sa operă filosofică: „Ființă finită și Ființă eternă”, ilustrând legătura dintre tomism și fenomenologie. Pentru a evita pericolul nazist, în 1938, va fi transferată la mănăstirea olandeză din Echt. Aici, la cererea superiorilor săi, va scrie o lucrare despre gândirea și experiența misticului Ioan al Crucii, intitulată „Scientia Crucis” (Știința Crucii). Știința crucii a fost și principiul său permanent de viață după convertire. Adevărata cunoaștere se realizează doar la picioarele crucii și prin participarea la patima hristică. De aceea și sacrificiul final în lagărele din Auschwitz , în urma arestării din ziua de 7 august 1942, va fi circumscris unui martiriu al păcii pentru poporul său, lui Hristos cel în stare de permanentă jertfă[3]. Știința crucii presupune, în gândirea sa, faptul că omul simte deplin apăsarea durerii cu toată povara ei. Și nu oricare durere, ci cea prezentă în Crucea Golgotei, pentru că doar acolo suferința se întâlnește deplin cu dragostea. Crucea este toposul unde se întâlnește și iubirea cu adevărul, care stau de atunci într-o legătură intrinsecă. Adevărul nici nu poate fi acceptat fără însoțirea sa cu iubirea, dar și iubirea fără de adevăr este o minciună distructivă. Caracteristicile esențiale ale parcursului său sunt integritatea, aprecierea și căutarea cu onestitate a adevărului. Acest lucru l-a făcut atât ca filosof, cât, mai ales, ca mistic. Și constituie, de fapt, și mobilul convertirii sale. Ca fenomenolog, principiul de lucru era „verificarea realității”, ceea ce se potrivește bine cu invitația la experiență, ingredient necesar pentru viața spirituală. În consecință, de pe urma experienței, se naște încrederea totală în Dumnezeu, ca temă fundamentală în discursurile sale – „a învăța să trăim în brațele Domnului”. Rațiunea se continuă în credință, cele două nu se anulează, ci se completează. Credința nici ea nu este irațională și sentimentală. Din aceste considerente putem afirma că Edith Stein s-a confirmat și ca filosof, dar a devenit și mistic. Și poate fi revendicată atât de lumea filosofi că, cât și de cea teologică. De altfel, mesajul său testament pare să lege cele două domenii, dar și să reveleze o prioritate a celui teologic în fața celui filosofic – „Dumnezeu este adevărul. Toți cei care caută adevărul Îl caută pe Dumnezeu, fie că acest lucru este limpede sau nu”.
[1] Ioan Paul II, Omelia del Santo Padre Giovanni Paolo II in occasione della Cannonizzazione della Beata Teresa Benedett a della Croce, 7.
[2] htt p://www.vatican.va/news_services/liturgy/saints/ns_lit_doc_19981011_ edith_stein_en.html.
[3] J. Mosley, „The Ultimate Sacrifi ce”, în Edith Stein: Modern Saint and Martyr, Mahwah, N.J., Hidden Spring, 2006, p. 43.
Articol publicat în Revista Renașterea, iunie 2015
