Întregul capitol 11 al scrisorii sfântului Pavel către evrei este un veritabil elogiu la adresa credinței, una din cele trei mari virtuți teologice, alături de dragoste și nădejde (1Corinteni 13, 13). Prima parte a apostolului ne înfățișează dragostea necondiționată a profetului Moise pentru poporul său, o iubire ce n-a putut fi eclipsată de ofertele unei vieți de lux, venite din partea fiicei lui Faraon, care îl dorea ca fiu al său. A preferat mai degrabă să rămână solidar suferințelor poporului său, în loc să ducă o viață plină de desfătări și onoruri. Nu putea Moise să se bucure când neamul său era obidit, nu putea zâmbi când frații lui plângeau, nu putea să aleagă desfătarea când evreii erau încă sub cruce. Așa este inima unui adevărat părinte, el nu își găsește pacea cât timp copiii săi suferă și plâng. Moise se aseamănă prin gestul lui părintesc de-a își asuma liber crucea poporului său, cu dragostea Părintelui nostru Ceresc, Care de dragul nostru Și-a trimis Unicul Fiu să poarte pe sfinții Săi Umeri, crucea întregului neam omenesc. Modelul acesta al sacrificiului suprem ne este țel fiecăruia în parte care am gustat din dragostea Golgotei, asumându-ni-l după măsura darului primit (Efeseni 3, 7). Pentru că doar în felul acesta jertfelnic, ne putem asemăna cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, potrivit apostolului care spune: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Iisus Hristos” (Filipeni 2, 5), adică gândul acesta smerit al renunțării la sine de dragul neamului nostru ortodox, de dragul tainei fratelui nostru din Biserică – renunțare până la moarte, și încă moarte de Cruce (Filipeni 2, 8). Numai în felul acesta jertfelnic ne putem apropia cu vrednicie de Sfânta Jertfă, de Sfânta Împărtășanie, luând Trupul omenesc și dumnezeiesc jertfit al lui Iisus, într-un trup omenesc asemănător stării de jertfă, stării de îndumnezeire continuă (1 Ioan 3, 2).
