Făuritorii idealului național

de | iun. 2, 2015 | Editorial

Discuțiile iscate în jurul Primului Război Mondial încing din nou spiritele, iar vocile amorțite, de până acum, ale nemulțumiților se fac din nou auzite. Încercam, în cadrul unei mese rotunde, să argumentez faptul că, atunci când vorbim despre războaie și revoluții, ar trebui să ne gândim nu numai la eroism și lașitate, la altruism și iubire, ci și la bestialitatea ascunsă din om, atitudini explicate de psihologi prin observația că „nu există adversari, ci numai nevroze”, adică o reacție de amploare a unui psihic vulnerabil la stresul social. Considerând, probabil, că, prin exemplele date, aș ridiculiza eroismul armatei austro-ungare, un profesor plecat cu ani în urmă din România, participant și el la discuție, mă apostrofă oarecum prea direct și arțăgos: „Când începe istoria voastră politică?”.

I-am răspuns elegant că este greu să fixezi în mod hotărât anul în care încep luptele politice ale unui popor, căci istoria, fie politică, bisericească sau culturală, este ca un fluviu puternic, în care undele urmează unduirea generală a întregului. Îmi permit să continui astăzi această discuție, spunând că prin Biserică am avut, așa cum avem și astăzi, o instituție organizată, la adăpostul căreia s-a putut dezvolta viața istorică a întregului nostru neam, de unde și concluzia că începutul istoriei politice a românilor ardeleni coincide cu organizarea lor bisericească, desăvârșită la sfârșitul sec. al XVI-lea în forma unității naționale, sub raportul vieții religioase și culturale.

Desigur, așa cum sublinia istoricul Ioan Lupaș, a existat o mare deosebire între acțiunea politico-religioasă din anii 1698-1700, care a provocat dezmembrarea românilor ardeleni în două tabere potrivnice, și cele de mai târziu, în care, aplanându-se divergențele religioase, s-a reușit ca sentimentul național, conștient, să fie mai puternic decât separatismul confesional[1].

Revenind la Marele Război, într-un comentariu din anul 1920, apărut în Revista „Ideea europeană”, Nae Ionescu încearcă să argumenteze ideea că ceea ce s-a întâmplat spre sfârșitul conflagrației vine să contrazică pe gânditorii epocii, care erau convinși că momentul naționalităților a fost anul 1848, iar cine a scăpat trenul, l-a scăpat de-a binelea și nu mai are dreptul să-l regrete[2]. În cazul Austriei, s-a lăsat impresia că problema naționalităților a fost pusă oarecum miop. Cu alte cuvinte, s-a confundat dreptul de viață nestânjenită a fiecărei naționalități cu necesitatea de a se forma state independente, în limitele hotarelor etnice sau, așa cum afirma Nae Ionescu, „s-a confundat suveranitatea culturală a națiunii, care este o necesitate netăgăduită, cu suveranitatea politică și administrativă”[3]. Iată ce spunea, în anul 1906, contele Árpád Lázár, la instalarea sa în fruntea Comitatului Bistrița-Năsăud: „… Față de cetățenii de limbă străină aduc bunăvoință nepreocupată și bunăvoință nepreocupată aștept și din partea lor… Eu vreau politică maghiară; politică maghiară în înțelesul că pretind recunoașterea necondiționată a unității statului maghiar, a ideii de stat maghiar. Chiar de aceea, față cu tendințele de desfacere a organizației noastre de stat, doresc să aplic puterea fără de cruțare, asprimea neîndurată a legii. Noi nu vrem să transformăm toate naționalitățile în unguri, ca noi, dar în inimă, în sentiment așa vrem să le facem. Bucuria noastră să fie și bucuria lor, durerea noastră să fie și durerea lor. Limba lor le-o apără autonomia bisericească, școlară și o apără sanctuarul familial, dar de altă parte, însușirea limbei statului maghiar o pretinde interesul lor bine priceput, o pretinde supremația statului maghiar…”[4].

Austro-Ungaria nu a fost niciodată un stat național, după cum nici Viena nu a răsfrânt cultura unei singure națiuni, deși ar fi trebuit să fie reprezentarea unei culturi născute nu numai din întretăierea Apusului cu Răsăritul, dar mai ales din amestecul unor neamuri diferite. Ceea ce au înțeles însă oamenii de cultură nu au dorit să înțeleagă politicienii, adică dacă Austria avea într-adevăr o misiune europeană în Orient, această misiune nu se putea împlini decât sub condiția ca naționalitățile monarhice să nu urmărească o supremație, iar pentru că nu a fost așa, ce a urmat s-a văzut, întrucât războiul stă în mâna lui Dumnezeu, și nu a omului, fiindcă omul nu îi poate domina sau prevedea desfășurarea, după cum recunoștea, oarecum resemnat, îndrăznețul bărbat politic Otto von Bismarck[5]. Războiul iese, astfel, din sfera calculului omenesc și numai un nemăsurat orgoliu sau o nemăsurată nebunie îl mai poate aduce în sfera acestui calcul. Iată, așadar, cum gândul românilor ardeleni, în care trăia atât de vie și de puternică conștiința unității naționale, întruchipată prin Biserică și Cultură, a reușit să devină o realitate, tot mai deplină în împărăția faptelor, asemeni împărăției gândurilor.

[1] Ioan Lupaș, „Când începe istoria noastră politică”, Rev. Luceafărul, anul XIII, nr. 9, Sibiu, 1914, pp. 261-264.

[2] Nae Ionescu, Suferința rasei albe, Ed. Timpul, Iași, 1994, p. 171.

[3] Ibidem.

[4] „Două vorbiri dela instalarea Comitelui suprem”, Revista Bistriței, anul II, nr. 19, Bistrița, sâmbătă, 26/13 Maiu 1906, pp. 2-3, material preluat din Foaia „Besztercze”.

[5] Nae Ionescu, op. cit., p. 83.

Ultimele articole

Documentar | Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie”

Documentar | Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie”

Asociatia Filantropica „Sfantul Onufrie” are ca scop dezvoltarea, valorificarea si promovarea potentialului individual, de grup si colectiv a oricăror categorii de persoane, fundamentul acțiunilor sale fiind iubirea față de aproapele. Pe langa promovarea valorilor...

Unitate creştină

Unitate creştină

Domnul Iisus Hristos, Cel care ne-a iubit atât de mult încât s-a întrupat ca să ne mântuiască, s-a rugat Tatălui ca toţi cei ce vor crede în El, ca noi toţi cei ce suntem urmaşi ai apostolilor, să fim una. Despre această unitate pe care o doreşte Domnul Hristos vreau...

Cele șapte Sinoade, pilonii credinței ortodoxe

Cele șapte Sinoade, pilonii credinței ortodoxe

Suntem la începutul secolului al IV-lea. În 312. Împăratul Constantin traversează Franța cu armata sa. Zărește pe cer, ca proiectat în fața soarelui, o cruce luminoasă pe care stă scris: „Prin acest semn vei învinge”. Iese învingător. Ca urmare a acestei viziuni și a...

Domnul și grija de ceilalți

Domnul și grija de ceilalți

Aspecte introductive Pasajul ce conține Evanghelia de astăzi este unul complex și de o densitate dogmatică rar întâlnită. De-altfel, Apostolul Ioan este un om care se remarcă prin profunzimea gândirii și atenția pentru chestiuni ce trec dincolo de simpla narațiune cu...

Călugării sunt santinele Bisericii

Călugării sunt santinele Bisericii

Amfilohie (Makris), Bătrânul din Patmos: „Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există țară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca...

Mai multe din Editorial
Bartolomeu Valeriu Anania – Detenția | Arhim. Dumitru Cobzaru

Bartolomeu Valeriu Anania – Detenția | Arhim. Dumitru Cobzaru

„Mai bine să arestăm zece nevinovaţi decât să scăpăm un bandit.” Vasile Luca Studiul de faţă evocă unul dintre cele mai intense episoade ale vieţii Arhiepiscopului şi Mitropolitului Bartolomeu: perioada de detenţie. Fiind un spirit eminamente liber, înzestrat cu o...

Lucrarea Sfântului Moise Arapul în Arhiepiscopia Clujului

Lucrarea Sfântului Moise Arapul în Arhiepiscopia Clujului

Sfântul Moise Etiopianul, un personaj controversat al vremurilor sale „Omul credincios trebuie să fie un model de urmat pentru ceilalţi oameni. E bine în viaţă să zideşti o biserică, să faci o casă, să scrii o carte, să înalţi rugăciuni pentru cei bolnavi şi necăjiţi,...