Motivul tentaţiei erotice apare constant în nuvelistica lui Gala Galaction, ceea ce explică, în parte, vitalitatea şi vivacitatea „meridională”, precum şi pitorescul personajelor ieşite de sub pana acestui înzestrat povestitor.

Nuvela De la noi, la Cladova a apărut mai întâi în revista „Viaţa socială” (nr. 3, aprilie 1910), fiind apoi inclusă în sumarul volumului de debut, „Bisericuţa din răzoare” (1914). Confruntat cu propria-i conştiinţă şi cu izbucnirea pasională a frumoasei Borivoje din Cladova sârbească („Tu ştii părinte Tone, că eu te iubesc pe tine…”), preotul socotit a fi „cel mai vrednic de pe plaiurile Mehedinţilor, liturghisitorul cel plin de evlavie şi de înaltă conştiinţă” găseşte totuşi în sine puterea de a rezista ispitei şi de a depăşi cumplita „încleştare lăuntrică de impulsuri contrarii”:

Borivoje! Şi mie mi-eşti dragă, scumpa mea, dar ca o fiică a Bisericii şi ca o soră ce-mi eşti întru Iisus Christos. Gândeşte-te, Borivoje, că numai astfel de iubire poate să fie între noi. Sunt preot şi tu eşti măritată. Am soţie şi tu ai bărbat. Slujesc Sfânta Liturghie şi tu trăieşti cu bărbatul tău… E păcat, Borivoje, păcat mare!

Compoziţional, nuvela are o înfăţişare modernă: autorul rupe în câteva rânduri linearitatea epicului, privând textul de o ordine cronologică a desfăşurării faptelor. Rămâne, acum, de văzut, dacă scriitorul a reuşit să confere credibilitate psihologică şi consistenţă atât pasiunii, cât şi raţiunii (cum crede Cornel Robu7), sau dimpotrivă, dacă a eşuat în demersul său, construind un personaj care se comportă neverosimil atunci când refuză dragostea Borivoicăi (în lectura lui Marin Preda8).

Intertextul religios (Psalmul 50) se mişcă în debutul textului ca o diagonală compoziţională de mare fineţe, care corespunde trăirilor interioare ale preotului. Însăşi întreaga nuvelă pare concepută într-o tonalitate liturgică, lirică, sentimentală, tânguitoare pe alocuri, împrumutând ceva din rezonanţa spăşită a psalmilor lui David (personaj cu care preotul se aseamănă singur, deşi fără a fi comis vreo crimă şi fără a păcătui în act). Privind astfel lucrurile, nuvela prezintă un caz de auto-stigmatizare a unui preot. Un bici nevăzut, dar plecat chiar din mâna personajului, îi întreţine drama de conştiinţă, iar conflictul etic dintre datorie şi pasiune se dezvoltă fără surprize, dacă îi aplicăm o grilă de lectură specifică secolului clasicist şi binecunoscutei tradiţii corneillene.

Popa Tonea este, însă, departe de a fi o făptură comună, aşa cum îl consideră Marin Preda în eseul din volumul „Imposibila întoarcere”, unde, într-un excurs practic despre „obstacole în calea lecturii”, ia la ţintă atât autorul (părintele Galaction), cât şi nuvela mai sus amintită: „Când am citit demult această nuvelă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cum e posibil, îmi ziceam, să conceapă cineva o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot care trăia destul de paşnic în Cladova lui şi nu era cine ştie ce căutător al inocenţei pierdute care să lupte, asemeni unui părinte Sergiu, cu însăşi Ispita, apărută fără veste, în chilia lui şi dorind să-l piardă? Biata Borivoica îl iubea pe dunăreanul nostru din tot sufletul, îl dorea ca bărbat, dar nu-l ispitea pe credincios, nu-i păsa de credinţa lui, nu voia să-i corupă sufletul, să-l rupă din armonia unei aspiraţii către care, eventual s-ar fi chinuit. De aceea şi bietul preot nici nu e silit să-şi taie ca în Tolstoi, vreun mădular ca să reziste”.

Trebuie să recunoaştem justeţea ideii că părintele Serghei, personajul lui Tolstoi, depăşeşte în profunzime şi în verosimilitate creaţia lui Galaction, căci în cazul din urmă, naratorul pierde, într-adevăr, din credibilitatea pe care în mod spontan i-o acordăm, lăsând impresia că forţează evenimentele şi personajele să intre într-o schemă dinainte gândită”.9 Nuvela lui Tolstoi îşi individualizează mult mai bine personajul principal, care, ascunzând în spatele hainelor monahale calităţile aristocratice ale unui prinţ, se arată mai complex, pornind de la bun început cu un pas în faţa popii Tonea. Dar nici „liturghisitorul” nostru nu se lasă mai prejos. Portretul părintelui după primii zece ani de preoţie dezvăluie un personaj ireproşabil, excepţional, nu un „biet preot” sau un simplu „dunărean”, cum îl numeşte Marin Preda.

Trăsăturile care alcătuiesc portretul părintelui reprezintă o urmare fidelă a perceptelor evanghelice din Noul Testament; preotul pare în aşa mod croit încât să respire prin toţi porii distincţia canonică, echilibrul, calea regală:

Se cuvine, dar, ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu batăuş, ci potolit, nu certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi copiii ascultători cu toată bunăcuviinţa – că dacă cineva nu ştie să-şi rânduiască propria sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (1 Timotei, 3, 2-5).

Deşi atrăgător descrisă, patima iubirii iscate între Popa Tonea şi Borivoje suferă de superficialitate narativă, nemaipunând la socoteală faptul că devine damnabilă în secunda următoare fără prea multe explicaţii: „A fost şi pentru popa Tonea şi pentru ea un ceas deopotrivă de nenorocit şi de ars de fulgerile sorţii”. Dacă iubirea dintre Popa Man şi văduva Firuţa atrăgea asupra sănătăţii lor fizice şi psihice efecte mai mult decât favorabile, dragostea dintre popa Tonea şi frumoasa sârboaică se dezlănţuie asupra lor mai degrabă ca o nenorocire, ca un chin catalizat de tonul ultra-sentimental al naratorului. Credibilitatea estetică a poveştii de dragoste dintre cei doi scârţâie, însă, aşa cum scârţâie şi termenul de eros mistic în momentul în care am vrea cu tot dinadinsul să logodim libidoul freudian cu agapé-ul creştin. Aici, cel puţin, nuvela lui Agârbiceanu stă deasupra celei a lui Galaction, iar faptul că nu sunt astfel privite lucrurile de către majoritatea criticilor literari poate fi interpretat drept un gest reflex faţă de „provincialul” prozator ardelean, şi deci, ca un gest nedrept. Aceasta nu înseamnă că Marin Preda are pe deplin dreptate. Nicidecum. Neverosimilă – dacă tot veni vorba – nu este, în text, lupta inegală cu „ispita” („el, creştinul cu inima curată […] este astăzi pradă grelei dezbinări cu sine însuşi […], iubirii oarbe, surde, neînstare să priceapă înfricoşatele datorii duhovniceşti ale slujitorului altarului”), ci tocmai exagerarea „din  gros” (cum ar spune acelaşi Preda) a trăsăturilor pozitive ale personajului, în răstimpul celor zece ani aduşi în discuţie.

Cu alte cuvinte, „înfricoşătoare” e perfecţiunea de până atunci a preotului, care capătă, cum reiese din portretul avântat pe care naratorul i-l face, o vrednică alură episcopală şi depăşeşte, în virtute, multe din personajele biblice care au bineplăcut lui Dumnezeu, dintre care şi pe David (!). Acesta din urmă, spre deosebire de popa Tonea, păcătuieşte, după cum subliniam în chiar debutul studiului nostru, în deplină luciditate cu Batşeba, după care îl impinge spre moarte pe Urie Heteul, soţul acesteia. Brusc deducem că şi expoziţiunea pare puţin neverosimilă şi mult prea îndatorată intrigii.

Într-adevăr: după zece ani de preoţie adevărată, zece ani care înseamnă totuşi experienţă şi întărire întru Hristos (dovadă apelativul „tată” cu care i se adresează, fără excepţie, mai vârstnicul jupân Traico, soţul Borivoicăi), să cadă garda, aşa, dintr-o dată? Adevărata lumină în acest caz controversat pare a o aduce criticul Gheorghe Perian, care de-plasează nuvela lui Galaction în afara orgoliosului criteriu al verosimilităţii. Criticul consideră că autorul Moromeţilor greşeşte citind nuvela lui Galaction în funcţie de criteriul verosimilităţii, ca pe o nuvelă realistă, când, de fapt, aceasta „ţine mai mult de categoria ‹‹povestirilor miraculoase››, cu personaje ce săvârşesc minuni şi sunt înzestrate cu puteri supranaturale”. Prin popa Tonea, crede Perian, „se exprimă o voinţă divină […], când barca în care se afla e ameninţată de furia valurilor. Vâslaşii percep în cuvintele preotului ‹‹o putere suprafirească [ce îi ridică] de la cele cu putinţă la cele miraculoase››. Prezenţa divinităţii este resimţită de toţi ca un ‹‹sfânt cutremur››, ca un cutremur sufletesc […]. După această întâmplare minunată care i-a salvat de la înec, vâslaşii vorbesc şi se comportă ca nişte ‹‹iluminaţi››. Popa Tonea are ceva dintr-un om sfânt, capabil să trăiască adevărate clipe de iluminare”.10

Să nu rămânem deci sub impresia că nuvela De la noi, la Cladova n-ar avea, la rândul ei merite certe şi importante. Dimpotrivă, zbuciumul permanent al părintelui, rugăciunea şi dialogul lui neîntrerupt cu divinitatea, credinţa profundă (aici ridicându-se deasupra părintelui Serghei din nuvela lui Tolstoi) construiesc un personaj aparte în  literatura română. Scena în care preotul se sustrage „groaznicei” ispite, deşi nu are naturaleţea unui tablou precum Trezirea conştiinţei11 (creaţie a pictorului prerafaelit William Holman Hunt), impresionează prin puternicul cutremur sufletesc al bărbatului. Iar norii ameninţători, perspectiva căderilor sufleteşti ale preotului, amintesc de celebra pictură postimpresionistă a lui Vincent Van Gogh, Biserica din Auvers. Cu nimic mai prejos este, însă, surprinderea efectelor erosului asupra tinerei sârboaice: „Răsuflarea îi era neregulată, braţele agitate, şi după clipitul banilor de aur de la gâtu-i se vedea cât de colo că, sub salba cu trei rânduri, pieptul, învelit numai cu salba, murea şi învia, chinuit de o taină nebunească”. Prin vestimentaţie şi atmosferă, femeia ilustrează în text „atracţia prozatorului Galaction pentru feminitatea  balcanică”. În contrapunct cu disperarea care-l macină pe preot, Borivoje pare „lipsită de conştiinţa păcatului, ea e o fiinţă naturală, cu instincte puternice, acţionând fără ezitări de ordin etic. Ca în folclor, iubirea e pentru ea o tulburare organică, o maladie ce poate deveni, în anumite condiţii, mortală”.12

Interesantă este şi promisiunea finală pe care, în extazul său mistic, preotul o face iubitei sale, amintind parcă de promisiunile înflăcărate pe care protagoniştii romanului de mai târziu al lui Liviu Rebreanu – Adam şi Eva – şi le făceau: „Ne vom revedea! ne vom revedea negreşit! Acolo unde iubirea va fi întru împărăţia sa, fără restrângeri, fără obstacole şi fără lanţurile acestui trup întunecat!”.

În text sunt menţionate, la distanţă de o frază între ele, numele lui Iov şi al lui Toma Apostolul. Ei bine, tocmai între greutatea veterotestamentară sau moralismul pilduitor al primului, pe de o parte, şi „modernitatea” îndrăzneaţă a “necredinciosului” noutestamentar, pe de alta, se joacă şi soarta estetică a acestei creaţii literare care deţine capul de afiş al oricărei discuţii avizate despre nuvelistica lui Gala Galaction.

  1. Simion, Eugen, ‹‹Taina grea›› şi legea morală, în Ceasuri de seară…, ed. cit., pp. 139-144.
  2. Robu, Cornel în Dicţionar analitic de opera literare româneşti, coordonator: Ion Pop, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 287-289.
  3. Preda, Marin, Imposibila întoarcere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971.
  4. Perian, Gheorghe, Despre Gala Galaction, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
  5. Ibidem, pp. 18-19.
  6. Creaţia lui William Holman Hunt – pictor care a făcut parte din Frăţia Prerafaelită şi a fost preocupat aşadar de ideea de activitate sexuală imorală – prezintă un bărbat şi o femeie, care ar putea fi amanta sa. Bărbatul cântă la pian o melodie menită să o seducă, dar partitura, ce pare mai degrabă alegerea ei decât a lui, este, de fapt, un cântec despre o tânără ce-şi aminteşte de inocenţa copilăriei. Femeia e gata să se ridice, amintindu-şi parcă de cuvintele cântecului, care îi trezesc conştiinţa.
  7. Perian, Gheorghe, Despre Gala Galaction , ed. cit., p.19.

 


Foto: detaliu Vincent van Gogh, Biserica din Auvers

 

 

Figura preotului în literatura română | Ep. 2: Gala Galaction şi preotul-model
Sertarul cu cărți

 
 
00:00 / 14:23
 
1X
 
Share This