Figura preotului în literatura română – Episodul 4: Sub semnul lui Kafka

de | mart. 11, 2020 | Sertarul cu cărți

Un specific identitar dintre cele mai interesante face ca, în literatura noastră, figura preotului să fie conotată predominant negativ. Cuviosul popă Tonea, creat de Galaction, sau ingeniosul popă Tanda al lui Slavici, deşi plasaţi într-un mediu defavorabil, ştiu (sau învaţă) să iasă la liman şi, conform îndemnului cristic, „să biruie lumea”. Sunt însă net surclasaţi, din punct de vedere numeric, de puhoiul unor figuri, nu mai puţin interesante literar, unele de-a dreptul bizare, burleşti, iar altele pur şi simplu realiste, private de însemnele unei vocaţii şi venite pe filierele unor Alecsandri, Creangă, Caragiale, Agârbiceanu, Stănoiu, urcând astăzi, în canonul literar, până la un Ioan Groşan. Cu toate că rolul preotului a fost, istoriceşte vorbind, decisiv în formarea spiritualităţii şi a conştiinţei culturale româneşti, scriitorul român a intuit destul de rapid beneficiile estetice ale acelei tematici care îl surprinde pe omul Bisericii în situaţii-limită, în braţele ispitei sau în limitele unei adânci dileme morale.

Studiu, la origini, al unei gramatici existenţiale, relaţia dintre preot şi ispită dezvoltă în literatura noastră o partitură dintre cele mai interesante, croită pe o tulpină îndeobşte veterotestamentară şi îmbogăţită cu sugestiile unei spiritualităţi adesea răsăritene în esenţă şi apusene în expresie. Capete de afiş, modele morale, preotul lui Slavici sau cel al lui Galaction sunt şi ei copii imperfecte ale unui model profetic, corupt şi erodat în timp, care îşi regăseşte rar, dacă nu chiar fugitiv, adevărata sa menire – una, mai degrabă, de factură noutestamentară. Se vede, însă, că drumul este destul de anevoios. Ba mai mult, de cele mai multe ori, scenariul acestei tranziţii – atât în nuvelă, cât şi în roman – echivalează cu o îndelungă rătăcire, uneori soldată tragic (de revăzut, în acest sens, Păcat, interesanta bucată naturalistă a lui I. L. Caragiale, sau Spovedania, binecunoscuta nuvelă a lui Ioan Groşan). 

Povestea unui preot clujean

Contrar anumitor aşteptări, nici literatura noastră contemporană nu pare să piardă din vedere acest personaj destul de ofertant şi nu conteneşte în a-l purta departe de liman, spre deliciul (ne)vinovat al cititorilor. Spre cinstea lor, prozatori precum Bogdan Suceavă (Venea din timpul diez) sau Cătălin Ţîrlea (Anotimpuri de trecere) mută, în continuare, oglinda de-a lungul acestui drum de mult început, şi o fac destul de convingător. Atenţia o merită şi romanul lui Ovidiu Pecican, publicat în 2012 la Editura Charmides, prin care, sub un titlu poate mai puţin inspirat, Arhitecturi mesianice, autorul transferă întreaga problematică a preotului într-un spaţiu citadin clujean, surprins în febra schimbărilor postdecembriste. Cu ochiul când al estetului, când al istoricului nostalgic, autorul se interesează, uneori în exces, de recentele schimbări arhitecturale ale unui Cluj năpădit de malluri şi de magazine care de care mai pestriţe, precum şi de „noua ordine” pe care acestea o insuflă unei societăţi aflate în toiul unor intense prefaceri hedoniste. Este şi ceea ce apropie romanul lui Ovidiu Pecican, doar pe acest tronson, de proza citadină a lui Dan Lungu.

Oraşul devitalizat de abandonarea vechiului hotel „Continental”, unde se aduna, altădată, protipendada clujeană, apoi fascinaţia cotidiană a mall-ului, detaliile istorico-geografice, explicaţiile lingvistice şi metalingvistice, girate toate de către un narator atoateştiutor, amână intrarea deplină în scenă a părintelui greco-catolic Laurenţiu Gomboş. Totuşi, strategia camuflării preotului în spatele unui discurs naratorial face ca şirul descrierilor pitorescului clujean să continue, treptat, într-un registru din ce în ce mai colocvial: clădirile şi blocurile devin un soi de personaje vii, au şi ele propriile poveşti şi propriile C.V.-uri, statuia lui Blaga şi cea a lui Eminescu sunt proiectate pe „fundalul oranj” al Teatrului Naţional, scările rulante de la mall îşi permit, gândeşte preotul şi, cot la cot cu el, naratorul, să submineze „regimul firesc al deplasării umane prin efort muscular şi osos propriu”, cutare cofetărie devine locul unde „nelipsitele fetişcane veniseră să întâlnească nelipsiţii băieţi blazaţi, [despre] care nu ştiai niciodată cât joacă şi cât sunt sunt cu adevărat de interlopi”, iar prosperitatea americană a mall-urilor nu constituie altceva decât echivalentul comercial al marilor arene antice şi bizantine, unde „se murea în uralele mulţimii”. Complicitatea narator-personaj evoluează, până la un punct, după principiul vaselor comunicante. Preotul citeşte lumea din jurul său prin ochelarii unei biblioteci copleşitoare pentru orice muritor. Când simte că s-au delegat prea multe personajului care funcţiona, până atunci, ca principiu ordonator al materialului epic, naratorul intervine discret, preluând din mers bagajele prea grele.

Preotul îşi adresează felurite întrebări, spovedeşte în biserică, ajută un tânăr să-şi găsească un drum în viaţă, meditează la soarta sa şi a bisericii pe care o păstoreşte, este extrem de respectat printre enoriaşi, sprijină pe cine poate, este un om bun (ştie şi el asta). În plus, se simte stăpân pe sine, ştie ce înseamnă echilibrul şi îl caută deliberat, îşi măsoară întotdeauna vorbele, cunoaşte frecuşurile şi rutina specifice vieţii clericale şi le ocoleşte cu eleganţă. Este un profesionist. Ştie să comunice cu episcopul, are răbdare cu colegul său preot de la catedrală, care e mult mai în vârstă, caută să-i înţeleagă toanele sau frustrările. Este un sacerdot deştept şi cult, care dă impresia că ştie să facă uz, la o adică, chiar şi de roadele psihanalizei. Judecă cu luciditate în timpul confesionalului şi oferă sfaturile şi învăţăturile pe care Biserica sa i le-a pus la dispoziţie, ilustrând excelent armonia dintre spirit şi literă.

Însă toate acestea funcţionează până într-o zi. O bună zi, în care toate se răstoarnă în capul părintelui cu iuţeala unui mecanism kafkian. Un tip misterios îi dă întâlnire într-o cafenea şi îi răvăşeşte întreaga existenţă de până atunci: „Din clipa în care ieşi din local, chiar în timp ce păşea în josul celor trei trepte spre a ajunge pe trotuar, Laurenţiu Gomboş ştiu că nu era în regulă”. Zeno Magdaş este nimeni altcineva decât fiul său, despre a cărui existenţă preotul habar nu avuse până acum. Fusese conceput în urma unei beţii adolescentine: fostele sale colege de liceu îl amăgesc pe proaspătul bacalaureat cu un amestec diabolic de scrum şi vişinată, peste care vulpiţele cu privirea „şmecheră”, îi strecoară şi „o sticlă maronie de bere”. Tânărul, luat cu ameţeală, se trezeşte dimineaţa dezbrăcat, fără a şti ce anume l-a lovit, având însă doar o bănuială firavă la râsetele colegilor, bănuială care, iată, odată cu revelarea violentă a celui care pretinde că este fiul său, revine la galop şi se transformă într-o monstruoasă certitudine. Decorul kafkian prinde coajă: tânărul de altădată plăteşte acum pentru un păcat despre a cărui existenţă pare că până şi cititorul s-ar îndoi. Părintele, atât cât l-am putut cunoaşte până în acel moment, inclusiv din complicitatea cu naratorul-estet, pare un om nevinovat, incapabil de aşa ceva.

În umbra marelui ceh

Şi totuşi e adevărat, lucrurile încep să se lege, timid la început, monstruos pe urmă. Iar numele lui Kafka merită încă o dată menţionat: sugestia tragică – specialitatea casei la curtea marelui ceh – domină finalul acestui roman care a decurs atât de „blând” până acum. Un accident petrecut în biserică, soldat cu o victimă şi pe care îl bănuim fatal (nu mai ştim nimic despre colegul preot al lui Gomboş), pare a fi fost îndreptat, de fapt, împotriva părintelui nostru. Bănuiala că ar fi fost premeditat de către Zeno, fiul răzbunător, începe să prindă contur în teribila scenă finală a romanului, care fixează structura de adâncime, de farsă tragică, a textului: bărbatul îşi sechestrează părintele, dar şi pe ucenicul acestuia, Chimi Stregulea, un biet adolescent, cu personalitate destul de ştearsă şi care îşi dorea să se împărtăşească la umbra modelatoare a preotului, ameninţându-i pe amândoi, într-o manieră descumpănitoare pentru orice audienţă:

„– Ciocul mic! – spuse Magdaş, în timp ce ridica sever din sprâncene, împingând un deget ameninţător înainte (…), veni până în faţa lor, la doi metri distanţă şi, privindu-i, pufni.

Era ceva între un râs şuierat şi o expresie de lehamite, dar parcă aducea mai mult cu confirmarea unei bănuieli.

– Părinte, n-am încotro, va trebui să fiu scurt. Nu trebuia să îmi faci una ca asta” (subl. mea, A.M.).

Nu ştim, într-adevăr, care este deznodământul acestei scene, dar putem să bănuim cu uşurinţă că ea bate înspre tragic, chiar dacă, la un moment dat, omul, „labil, la capătul nervilor”, începe să plângă, prilej (excelent) pentru narator de a ne transporta înapoi în timp şi de a relata buclucul adolescentin care s-a transformat peste noapte în catastrofă. Prin rapiditatea şi prin surpriza cu care se schimbă decorurile, ultimile pagini ridică în mod considerabil cota romanului, una destul de indecisă până înspre final. Acest fapt se datorează nu doar faptului că răsturnările mai sus-pomenite ne fac să credem că am nimerit în „Verdictul” lui Kafka, ci mai ales datorită ştiinţei narative de a doza excelent deconspirările identitare şi de a suprapune peste liniştea ipocrită a textului de până atunci vălul de turnesol care să-l oblige să se re-inventeze. Convenţia nu e trădată: cititorul e obligat la relectură.

Dimensiunea de „culoare locală” a romanului – geografia plină de contraste a Clujului zilelor noastre, precum şi problematica greco-catolicismului transilvan – a fost consemnată şi de către Laszlo Alexandru într-unul din volumele sale de însemnări pe blog (Tutti frutti, Editura Hurg Benet, Bucureşti, 2013, pp. 336-345) şi nu am dorit să insist acestui aspect. Mult mai interesantă mi se pare, în schimb, de urmărit, ipoteza romanescă a destinului care îşi pândeşte victima la colţ, chiar dacă aceasta este însăşi sluga Domnului: Gomboş este înhăţat pe sus şi transportat într-o realitate necunoscută, neclară şi aparent imposibilă, dar acreditată de evoluţia ulterioară, stranie, a lucrurilor. Victimă a unei farse a foştilor colegi de liceu, preotul trebuie să facă faţă acum unui destin nemilos şi absurd, dar şi unui narator care îl trădează şi care nu îşi pune nicio clipă problema nevinovăţiei acestuia, după două sute de pagini în care l-a privit cu o uşoară admiraţie. Preotul plăteşte – tragic? – pentru un păcat care nu a fost comis în cunoştinţă de cauză. Deruta e totală, fractura identitară asigurată: „Preotul Laurenţiu Gomboş se opri şi trase cu grijă, cu infinită grijă, aer în piept. Oare ştia el cine era?”. Nu e doar umbra lui Dostoievski, aşa cum încearcă autorul să ne inducă, prin Stavroghin, care apare în visul premonitoriu al părintelui; e mai degrabă umbra marelui maestru al farselor tragice.

(O versiune incipientă a acestui text a apărut în Observator cultural, nr. 723, 23 mai 2014)

 

Figura preotului în literatura română – Episodul 4: Sub semnul lui Kafka
Sertarul cu cărți

 
Play/Pause Episode
00:00 / 16:18
Rewind 30 Seconds
1X

Ultimele articole

Nicolae Bălcescu – un român aparte

Nicolae Bălcescu – un român aparte

Cel despre care vă invit să aflăm mai multe informații în această ediție, este marele Nicolae Bălcescu. Dânsul a rămas în istorie cu precădere pentru activitatea desfășurată în cadrul revoluției de la 1848 și a monografiei pe care a dedicat-o voievodului Mihai...

Ζωή, Κρίσις și COVID-19 – după un an

Ζωή, Κρίσις și COVID-19 – după un an

Ioan Lisandru Bălan „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”             Cum se poate, – se întreba un părinte din secolele IV-V – să ne lăsăm impresionați de „dileme” precum cea legată de cazul în care ar...

Două căi duc la moştenirea vieţii veşnice

Două căi duc la moştenirea vieţii veşnice

Ne spune Sfântul Luca Evanghelistul, că s-a apropiat de Domnul Iisus Hristos un om, care l-a întrebat ce să facă ca să moştenească viaţa de veci. Evanghelistul Matei, când relatează această întâmplare, ne spune că, pe deasupra, omul acesta era tânăr şi Domnul Hristos...

Mai multe din Sertarul cu cărți