Întoarcerea la Dumnezeu se face prin pocăinţă

de Spiritualitate

„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”. (Luca 15, 18-19)

Ne găsim într-o perioadă specială a anului bisericesc. Este perioada Triodului, perioadă care ne pregăteşte pentru marea sărbătoare a Paştilor. Această perioadă ţine zece săptămâni. Primele trei săptămâni, gradual, ne introduc în atmosfera de post, iar în celelalte şapte săptămâni postim şi ne nevoim.

Duminică de duminică, în această perioadă, pericopele evanghelice ce se citesc sunt adecvate preocupărilor noastre. În a doua duminică a Triodului, Evanghelia ne învaţă multe lucruri, dar eu mă voi opri la unul singur. Lucrul la care mă opresc este următorul: Întoarcerea la Dumnezeu se face prin pocăinţă.

Observăm că, în lumea în care trăim, nici termenilor nu li se înţelege exact înţelesul. Creştinii din cultele neoprotestante doresc să confişte acest cuvânt, care, în primul rând, le aparţine creştinilor ortodocşi. Toţi creştinii buni au posibilitatea de a se pocăi, sau de a fi pocăiţi, în adevăratul sens al cuvântului.

Deci, pocăinţa nu e apanajul unei confesiuni, ci e mult mai mult decât aceasta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că „pocăinţa este întoarcerea cu lacrimi, cu post şi cu nevoinţă de la cele contrare firii, la cele fireşti, de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”[i]. Aceasta este pocăinţa. Astfel, înţelegând termenul de pocăinţă, ne dăm seama de ce ne îndeamnă Sfânta Scriptură să ne întoarcem la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu se face pe această cale, pe calea pocăinţei.

Această lucrare, această taină a pocăinţei, are mai multe momente psihologice. Eu le voi puncta pe cele mai importante dintre ele.

Mai întâi, apare o apăsare a conştiinţei, care te frământă şi te judecă pentru viaţa ta păcătoasă. Al doilea moment psihologic este părerea de rău, este momentul în care îţi pare rău că ai ajuns într-o asemenea situaţie. Al treilea moment psihologic este hotărârea de a nu mai păcătui. În acest moment ai vrea să fii într-o altă stare, într-o stare de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Al patrulea moment este mărturisirea păcatelor, mărturisire pe care o faci în faţa duhovnicului tău, în faţa preotului duhovnic. Al cincilea moment este canonul pe care îl primeşti, care nu e atât o pedeapsă cât un medicament pentru sufletul tău. Al şaselea şi ultimul moment este dezlegarea.

Toate aceste momente psihologice le putem observa rând pe rând în pericopa evanghelică a Fiului risipitor. Acesta, ajuns într-o stare jalnică, avea mustrare de conştiinţă, avea o apăsare pe conştiinţă, îi părea rău de ce a făcut, dar a luat şi hotărârea de a merge la părintele său şi a-i spune că nu mai e vrednic să se numească fiul său, acceptând să fie socotit ca unul dintre argaţi. El s-a dus şi tatăl lui l-a primit cu bucurie şi a poruncit slugilor să-i dea haina cea mai bună şi cea mai albă, încălţăminte în picioare, inel pe deget şi a poruncit să taie viţelul cel îngrăşat socotind că fi ul său „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”.

Sfânta Biserică ne pune acum în faţă această pericopă evanghelică, pentru că, în Perioada Triodului, şi nu numai, dar în mod special în perioada postului, omul se spovedeşte şi încearcă să facă bine acest lucru. În această perioadă omul se întoarce la Dumnezeu prin pocăinţă aşa cum s-a întors fiul risipitor.

Sfinţii părinţi, care pătrundeau toate profunzimile acestei taine, a spovedaniei sau a pocăinţei, taina întoarcerii la Dumnezeu, ne-au pus în faţă o sumedenie de imagini. Iată, de pildă o reprezentare metaforică a pocăinţei ne-au lăsat-o cuvioşii Calist şi Ignatie Xanthopol. Ei zic aşa: „Pocăinţa este corabia, frica de Dumnezeu este cârmaciul ei. Iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica de Dumnezeu ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi spre limanul dumnezeiesc care este iubirea”[ii]. Pocăinţa este corabia, iar frica de Dumnezeu ne urcă în corabie şi cu ajutorul acestei corăbii, trecem marea cea învolburată, marea cu aburi săraţi ai acestei vieţi şi ajungem la limanul iubirii dumnezeieşti.

Lucrarea aceasta vrem să o facem mereu, dar în mod special în Postul Mare, când tot creştinul serios îşi pune problema, când se pregăteşte şi se spovedeşte bine. Aceasta este pocăinţa şi aceasta este întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă. Lucrul acesta l-a făcut fiul risipitor şi el rămâne paradigmatic pentru toată spiritualitatea creştină.

În istoria noastră bisericească au fost multe alte cazuri reale, consemnate în cărţile de duhovnicie. Iată, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul, care e supranumit aşa pentru cartea pe care a scris-o. În cartea sa, „Scara Raiului”, ne pomeneşte despre un tâlhar care făcea fărădelegi nemaipomenite, pe care, la un moment dat, l-a apăsat conştiinţa şi nu-i mai tihnea de bogăţiile pe care le aduna. El s-a dus la Sfântul Ioan Scărarul, în Muntele Sinai, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina şi i-a spus: „Părinte, eu vreau să mă călugăresc pentru că m-am săturat de toate fărădelegile pe care le-am făcut”. Atunci, părintele i-a spus: „Sunt de acord, dar cu o singură condiţie. Chiar dacă de obicei creştinii se spovedesc în taină, ţie îţi dau canon să te spovedeşti cu voce tare, aici în mij locul bisericii şi să spui toate fărădelegile pe care le-ai făcut”. Tâlharul dorea atât de mult să se întoarcă la Dumnezeu, încât a acceptat. Iar un părinte duhovnicesc de la Sfânta Mănăstire Sinai, în momentul în care el se spovedea cu voce tare, vedea cum îngerul stă deoparte cu o coală mare pe care erau trecute toate păcatele lui şi cum mărturisea câte un păcat, îngerul îl radia de pe foaie, făcând acest lucru până când coala a rămas albă. Stareţul l-a primit şi tâlharul a devenit un călugăr bun[iii]. Prin pocăinţă s-a întors de la fărădelege la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu.

Am putea da multe alte exemple care ne sunt de folos nouă, pentru că, păcătoşi suntem, greşeli mici şi mari facem cu toţii, dar din marea Lui milostivire, Dumnezeu ne-a lăsat la îndemână Taina Spovedaniei, Taina Pocăinţei.

Vreau, însă, să subliniez un lucru şi anume acela că, pentru a fi eficientă Taina Pocăinţei, cu harul pe care Dumnezeu ni-l dă prin duhovnicul nostru şi prin spălarea păcatelor, trebuie să conlucrăm şi noi cu voinţa noastră, cu efortul nostru şi să adăugăm şi noi partea noastră. Tatăl nostru se milostiveşte şi ne iartă, ne dă din nou haina cea albă, ne cheamă la masa Lui cea bogată, taie viţelul cel gras. Adică, Sfânta Cuminecătură pe care ne-o dăruieşte, este Trupul şi Sângele Fiului Său. Dar, ne spune Sfântul Petru, în a doua sa Epistolă, că şi noi trebuie să facem ceva. Astfel, în primul capitol, începând cu versetul 5, zice: „Pentru aceasta puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la răbdare, evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă toate aceste lucruri sunt în voi, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără de roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Iată cum trebuie să participăm şi noi cu efortul nostru şi cu contribuţia noastră. Iar dacă nu facem acest lucru, ne spune tot Sfântul Petru ce se întâmplă. De data aceasta, în capitolul 2, în versetul 22, ne spune că dacă nu împlinim acestea „se întâmplă adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Sunt cuvinte dure, dar dacă le-a spus Sfântul Petru, ne permitem şi noi să le citim.

Iată ce îndemnuri frumoase ne dă nouă Sfânta Evanghelie din Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor. Duminică în care luăm act de faptul că Dumnezeu ne-a lăsat la îndemână această posibilitate de a ne întoarce la El, de a ne spăla sufletul, de a deveni din răi, buni. Măcar în posturi trebuie să facem lucrul acesta.

Creştinii foarte râvnitori ar trebui să o facă în toată săptămâna şi, zic eu chiar dacă vi se pare foarte mult, să râvnească să se poată împărtăşi în fiecare duminică.

Sfântul Proroc Ioil, în Proorocia sa, în capitolul 2, versetele 12 şi 13, referitor la această întoarcere la Dumnezeu prin pocăinţă, spunea un lucru extraordinar: „Acum, zice Domnul Dumnezeu, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult milostiv şi Îi pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră”.


[i] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 93.

[ii] Filocalia 8, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 178.

[iii] Filocalia 9, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 83.


Sursa: † Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, CHIRIACODROMION CONTEMPORAN, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016

Foto: Darius Echim

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Bunavestire în cântările Bisericii | Pr. Prof. Vasile Stanciu

Bunavestire în cântările Bisericii | Pr. Prof. Vasile Stanciu

Bunavestire este prin excelenţă una dintre sărbătorile cele mai reprezentative închinate Preacuratei Fecioarei Maria, cu o vechime ce se pierde în negura timpului. Ea a pătruns în conștiinţa Bisericii și implicit a membrilor ei ca un eveniment istoric și deopotrivă...

Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face | Mitropolitul Andrei

Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face | Mitropolitul Andrei

Una din sărbătorile mari ale Maicii Domnului este Bunavestire, pe care o prăznuim la 25 martie. Ne amintim acum de ziua în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit-o pe Sfânta Fecioară că ea Îl va naşte pe Mesia (Luca 1, 26-38) şi acum Se zămisleşte dumnezeiescul Prunc...

Primele trei zile din Postul Mare

Primele trei zile din Postul Mare

Cele trei zile ale Postului Mare au mai mult sensul de a-l obişnui pe creştin cu postul, cu înfrânarea. Apoi, când va mânca în fiecare zi la ceasul al nouălea (ora 3 după-amiază), va considera aceasta prăznuire. - Gheronda, care este noima celor trei zile? - Cele trei...

Postul Paștilor durează mai mult de 40 de zile?

Postul Paștilor durează mai mult de 40 de zile?

Postul Paștilor, Păresimile sau Patruzecimea – adică postul dinaintea Învierii Domnului – este cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. În primele trei secole creștine, durata şi felul postirii nu erau uniforme în tot...

Post integral | Mitropolitul Andrei

Post integral | Mitropolitul Andrei

Nu ştiţi voi postul care Îmi place?- zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de...