Dacă monahismul aghiorit contemporan a putut prospera, în pofida unor perioade de criză și de uscăciune care amenințau cu extincția, acest fapt s-a datorat nu atât istoriei lui milenare și tezaurului pe care îl moștenește, cât exercitării paternității duhovnicești de către câțiva călugări cu viață spirituală îmbunătățită. Ei sunt înnoitorii vieții monahale de astăzi de la Muntele Athos, fapt vizibil în multe chinovii. Mănăstirea Vatoped, a doua în ordinea ierarhică athonită, însă cu un prestigiu recunoscut pe întreg mapamondul, a renăscut în anul 1990, o dată cu înscăunarea actualului stareț, arhimandritul Efrem, fiind populată cu tineri monahi, ucenici ai Bătrânului Iosif Vatopedinul. Tot ce înseamnă astăzi mănăstirea Vatoped, viața ei duhovnicească, rânduiala liturgică, modul de organizare, administrarea domeniilor ei, tezaurizarea comorilor artistice, restaurarea și conservarea edificiilor, într-un cuvânt tot spectrul de lucrări spirituale și materiale care definesc profilul unic al acestui așezământ monahal poartă amprenta unică a viziunii duhovnicești a Părintelui Iosif Vatopedinul. El este marele Gheronda prin care mănăstirea a renăscut iar întreaga obște îi este veșnic recunoscătoare. Această recunoștință s-a manisfestat în variate feluri, recent printr-un masiv volum dedicat personalității sale (Gheronda Iosif Vatopedinul. Un surâs din veșnicie, trad. din limba greacă Mănăstirea Diaconești, ed. Bonifaciu, 2021, 607 p.), volum semnat de arhimandritul Efrem, starețul de astăzi al mănăstirii, ucenicul și continuatorul lucrării duhovnicești înfăptuită de Gheronda Iosif.
Apărut în condiții grafice deosebite (îmbogățit cu imagini elocvente și foarte utile), volumul ne oferă și o incursiune în atmosfera Sfântului Munte, cu particularitățile lui dar și cu oamenii lui reprezentativi. Miezul volumului îl constituie însă viața bătrânului Iosif, descrisă în amănunt, dar mai ales viziunea sa duhovnicească, nevoința și trăirea sa. Originar din Cipru, precum starețul Efrem, Gheronda Iosif a avut parte de o copilărie idilică, într-o familie desprinsă parcă din icoană. Relatarea aduce a sinaxar și poate părea idealizată, dar ea nu face decât să sublinieze importanța mediului din care provine un monah și să zugrăvească imaginea familiei tradiționale din Ciprul de altă dată.
Gheronda Iosif a fost călugăr, un călugăr model, al cărui parcurs spiritual s-a împletit cu nevoința și osteneala. Condiția monahului e în lume marcată de asceză, manifestată atât prin muncă și nevoințe trupești, cât și prin privegherile prilejuite de ritmul liturgic. Potrivit Părintelui Iosif – fapt rezultat din experiența sa – „privegherea este socotită nevoința de temelie pentru înfrânarea poftelor trupești” (p. 120). Însă acest efort trebuie dozat cu discernământ, încât să nu ruineze sănătatea. Spunea ucenicilor săi: „Trupul este o armă. Dacă o stricăm, vom fi luați robi” (p. 176). Dar mai ales observa decalajul dintre râvna de a se nevoi a înaintașilor săi și puterile diminuate ale călugărilor de astăzi. Cu toate acestea, mesajul său este plin de speranță: „Noi astăzi suntem neputincioși, dar prin smerenie și prin tăierea voii proprii putem ajunge la aceeași treaptă de sfințenie la care au ajuns aceia” (p. 348).
Marea binecuvântare din viața Părintelui Iosif Vatopedinul e dată de întâlnirea cu Sf. Iosif Isihastul, „înnoitorul contemporan al monahismului răsăritean” (p. 373). Personalitate emblematică pentru aghioriți – „poate cel mai cunoscut nevoitor ce întruchipa viața isihastă” (p. 236), Sf. Iosif va aduna în jurul său câțiva ucenici, pe care îi va forma în duhul monahismului autentic, Gheronda Iosif însușindu-și de la acesta perspectiva asupra vieții isihaste, râvna pentru nevoință dar și discernământul în relația cu Biserica. În opinia bătrânului Iosif Vatopedinul, „simțirea” lui Dumnezeu, trăirea dumnezeiescului har reprezintă „diploma” monahului (p. 132), țel spre care aspiră orice călugăr și care-l motivează în asceza lui. Calea spre acest deziderat e marcată de multe obstacole și împresurări și se parcurge prin ascultare. De altfel, Sf. Iosif nu punea pe primul loc nici isihia, nici rugăciunea minții – aspirațiile dominante ale viețuirii monahale –, ci ascultarea (p. 452). Ea validează asceza călugărului. Însă de la Sf. Iosif, bătrânul Iosif a învățat că „simțirea” harului e precedată de perioade mari de ariditate spirituală, de retragere a harului, socotită o „adevărată mucenicie” (p. 202). Tot de la Sf. Iosif a moștenit și poziția sănătoasă față de Biserică (p. 198), bătrânul Iosif cunoscând din experiență că viața ascetică este concomintent și o viață angajată eclesial. A evitat mereu derapajele fundamentaliste, cultivând o relație vie cu ierarhii canonici.
Gheronda Iosif, după plecarea la Domnul a povățuitorului său, nu a rămas fără sfătuitori. În orice împrejurare hotărâtoare, căuta cuvânt de la Dumnezeu, făcând apel, prin scrisori sau prin viu grai, la îndrumarea sfinților Paisie Aghioritul și Efrem Katunakiotul, călugări luminați și plini de dragoste. Dar se însoțea mereu și cu alți sfinți sau părinți duhovnicești, mulți dintre ei formați în Muntele Athos – Sf. Sofronie de la Essex, Sf. Iacov Țalikis, bătrânii Efrem Filotheitul, Haralambie Dionisiatul, Teoclit Dionisiatul, Emilian Simonopetritul, Gheorghe Grigoriatul ș.a. – cercetându-i și validându-se prin comuniunea cu ei.
Și pe cei vechi îi „frecventa”, citindu-i asiduu și având convingerea că, aplecându-ne asupra scrierilor lor, îi „provocăm să ne ajute” (p. 428). Fără să aibă studii, Gheronda Iosif ajunsese „un izvor nesecat de cunoaștere” (p. 386), prin lectură și prin experiență. Toți cei care l-au întâlnit mărturisesc că avea darul teologiei, cu alte cuvinte capacitatea de a pătrunde, cât e omenește posibil, misterul credinței, dar și priceperea de împărtăși aceste cunoștințe. Starețul Efrem adeverește: „Cuvântul lui era viu și lucrător… adânc teologic, plin de cunoașterea tainelor dumnezeieșțti, dar și plin de discernământ” (p. 221).
Acest cuvânt, pulsând în adâncul său, căuta să-l transmită mai departe, fiind animat și de un imbold misionar. Purta o corespondență bogată, cu monahi dar și cu mireni, făcea efortul de a ieși din Sfântul Munte pentru a rosti cuvântări la diferite împrejurări, vorbea cu nenumărați oameni și a scris câteva cărți – una, firește, dedicată sfântului Iosif, starețul său, pe care încearcă să-l facă cunoscut lumii. Pentru un timp a petrecut în Cipru, în dorința de a anima viața spirituală din insula natală. „În cei aproape trei ani cât a stat în Cipru, Gheronda era chemat neîncetat să țină omilii”, notează autorul (p. 299). Odată cu stabilirea definitivă la mănăstirea Vatoped, slujirea lui principală a fost să se roage și țină sinaxe în fața numeroasei obști, textul lor fiind ulterior publicat în volume.
În răstimpul petrecut în Cipru, dintr-un resort lăuntric, motivat misionar, a încercat să pună bazele unui monahism local viu, atenția sa îndreptându-se mai ales către tineri, dorind să le deștepte acestora interesul pentru viața călugărească, în opinia sa „chipul desăvârșit de viețuire a omului” (p. 242). S-a străduit să le predea tradiția primită de la Părintele său duhovnicesc. „Singura dorință fierbinte a lui Gheronda Iosif era să vadă în Biserica din Cipru un monahism sănătos” (p. 304), năzuind să întemeieze mai multe mănăstiri. În acest context îl va cunoaște, în anul 1975, și pe tânărul Vasile Kuțú, viitorul stareț Efrem Vatopedinul. Prin uneltirea vrăjmașului, este alungat de autoritățile bisericești din Cipru, pe baza unor acuzații dovedite ulterior nefondate. Părintele Efrem consemnează: „Semănase cu multă trudă cuvântul lui Dumnezeu în Cipru. Roadele acestor osteneli s-au vădit mai târziu, când o mulțime de tineri au început să devină monahi și diaconi, preoți și episcopi în Biserica Ciprului și în Sfântul Munte” (p. 329).
Cartea este scrisă cu multă dragoste de arhimandritul Efrem și poate fi socotită o ofrandă adusă Părintelui său duhovnicesc. Cititorul are posibilitatea de a-l cunoaște mai bine, nu atât prin felul cum autorul îl descrie, cât prin felul cum el însuși se înfățișează – prin mijlocirea epistolelor și a cuvintelor sale. Totodată, atmosfera istorică și duhovnicească în care a trăit Părintele Iosif – prezentată de autor cu vădită pricepere – ne oferă ocazia să înțelegem mai multe din taina spiritualității ortodoxe.
Sursa: Revista Renașterea, nr. 6 / 2023.
