Gloria Bizanțului

de | oct. 5, 2022 | Cărți vechi și noi

Istoria creștinismului nu poate fi înțeleasă în complexitatea ei fără fascinanta lume a Bizanțului. Pe durata a peste o mie de ani, acest imperiu a cunoscut gloria dar și declinul, expansiunea dar și împresurările, și în pofida conotațiilor peiorative ale termenului „bizantin” în uzajul superficial al unor diferite contexte de azi, această lume de mult apusă înseamnă pentru cei avizați cultură, spiritualitate, o artă excepțională, dar și ingeniozitate militară, diplomație, putere politică, grandoare și ceremonial. Clișeele prin care cei ignoranți minimalizează lumea Bizanțului nu pot fi combătute decât prin accesul la lucrările unor istorici competenți, capabili să zugrăvească în tonuri adecvate imaginea acestui imperiu și însemnătatea lui pentru posteritate. Din fericire, există astăzi o sumedenie de lucrări savante dar și de popularizare despre istoria Bizanțului, un număr semnificativ dintre ele fiind deja publicate în românește. În peisajul publicistic autohton, editura Baroque Book & Arts s-a remarcat deja printr-o serie de volume din acest domeniu, tipărite în condiții grafice de mare rafinament și însoțite adesea de ilustrații elocvente. Semnalăm aici volumul Miracolul Bizanțului (traducere din lb. engleză Mihai Moroiu, ed. Baroque Book & Arts, București, 2021, 522 p.), semnat de Judith Herrin, istoric britanic, profesor de studii bizantine și de Antichitate târzie la Princeton University și King’s College. E de remarcat, pe lângă competența autoarei, capacitatea ei de a comunica unui public larg atât de multe informații de specialitate, de-o manieră care face lectura deosebit de atractivă. Dar mai ales merită subliniată familiaritatea ei cu contextul creștin, în speță ortodox, în care imperiul bizantin își derulează istoria și fără de care acesta nu ar putea fi înțeles pe deplin.

Civilizația Bizanțului a influențat decisiv istoria bătrânului continent. Mai mult, fără prezența acestui imperiu, profilul cultural european ar fi fost altul sau fără efortul bizantinilor de a stăvili invaziile persane, expansiunea arabă și mai târziu otomană, destinul Europei ar fi fost tragic, până acolo încât Judith Herrin afirmă categoric: „în lipsa Bizanțului, Europa, așa cum o cunoaștem, nu ar fi existat” (p. 141). În ce a constat însă această civilizație? Potrivit autoarei, într-o aglutinare de componente de sorginte romană și greacă, convertite de etosul creștin și dar fundamentate cultural pe paideea antică. Timp de un mileniu, sistemul de educație bizantin, promovat mai ales în capitală, la nivel academic, s-a inspirat din curriculumul păgân, bazat pe cele șapte arte liberale ale antichității, conferind astfel învățaților timpului o solidă cunoaștere, dublată cel mai adesea de o temeinică instrucție teologică. Istoria bizanțului consemnează mari învățați, angajați în ample dezbateri teologice, dar și creatori vestiți, în sensul acestor performanțe fiind dat ca reper învățatul Fotie, ajuns patriarh al Constantinopolului (între 858-867 și 877-886), un exemplu de erudiție, bagaj cultural și cunoaștere teologică. Fascinația exercitată de patrimoniul grecesc dar și vasta cultură creștină au inspirat mai târziu, după căderea Constantinopolului, Renașterea italiană prin migrația „romeilor” în Apus.

Civilizația Bizanțului s-a manifestat și prin intermediul unei arte de o expresie unică, atât la nivel estetic, cât mai ales teologic. Din acest registru, icoana ‒ zugrăvită în mozaicuri grandioase, în fresce încântătoare sau variante portabile celebre ‒ reprezintă, cred mulți, în modul cel mai fidel spiritualitatea bizantină, și poate nu întâmplător în jurul ei Bizanțul a trecut prin aprige dezbateri teologice și politice în decursul unui veac (730-843), biruința iconodulilor fiind receptată ca un trimf al Ortodoxiei dar și al spiritului care a animat Bizanțul. În egală măsură arhitectura bizantină dă măsura talentului dovedit de artiști ai timpului, formele ei unice și distincte reprezentând o „marcă” sau un element de identificare a Bizanțului. Hagia Sofia, monument inegalabil, „simbolul suprem al Bizanțului”(p. 53), ilustrează la superlativ geniul artistic bizantin, continuând să uimească și astăzi pe orice privitor care-i trece pragul. Arhitectura otomană, copleșită de unicitatea ei, nu a făcut decât să copieze veacuri la rând acest simbol.

În viziunea autoarei, nu putem vorbi despre Bizanț fără a ne referi și la Constantinopol, Noua Romă, inima imperiului, „cel mai mare oraș din lumea Antichității târzii” (p. 47), cetatea împăratului, ridicată pe vechiul Byzantion. Capitala însemna nu doar o etalare artistică sau arhitecturală, prin edificii de bun gust, ci și o paradă a curții imperiale, uimitoare prin ceremonialul și pompa ei minuțioasă ‒ ca oglindire a sferelor cerești. Constantinopolul impresiona și prin zestrea lui de relicve, dar mai ales prin bisericile lui, în mare parte ctitorite de elita imperiului. Cumulate, toate acestea confereau Constantinopolului alura unui tărâm inegalabil, care a atras ca un magnet comercianți și oameni din toate zările, dar a fost și foarte râvnit de mulți. Împărații bizantini s-au străduit să-l protejeze prin fortificații inexpugnabile și prin asigurarea unui corp de armată stabil, însă asediile lui au fost inevitabile. Câteva dintre ele (cum ar fi cele din 626 sau 718) au fost deosebit de grele, dar, cum consemnează cronicarii, evlavioșii lui locuitori și-au luat-o ca ocrotitoare pe Maica Domnului, de aici supranumele de Theotokoupolis dat capitalei. „Puterea interioară a Imperiului își trăgea seva din devoțiunea creștină” (p. 145). În istoria Constantinopolului, anul 1204 a fost unul de cotitură, prin vandalizarea lui și ocuparea samavolnică de către trupele Cruciadei a IV-a. Prin acest act, relațiile dintre Bizanț și Apus s-au deterioarat iremediabil, vigoarea imperiului având să slăbească treptat, până la căderea lui definitivă în mâinile otomanilor, în 1453, odată cu ocuparea Marii Cetăți.

Grație duratei lui milenare și realizărilor ce-l individualizează, Bizanțul impresionează orice istoric. Resursele lui umane ‒ împărați harismatici, teologi inovativi, mari sfinți, ierarhi de prestigiu, străluciți arhistrategi militari, eunuci cu roluri cheie în stat ‒, dublate de realizări armate ‒ cuceriri, victorii strălucite, invenția focului grecesc (al cărui mister nu a fost nici azi descoperit) ‒, creativitate artistică ‒ prin arhitectură, lăcașuri de cult, manuscrise anluminate sau diverse opere de artă ‒, tehnologie avansată ‒ prin fortificații, apeducte, drumuri sau poduri, edificii sau industrie maritimă ‒, la care putem adăuga știința de carte, sistemul juridic foarte elaborat ‒ Corpus Iuris Civilis fiind socotit  de autoare „baza legii europene valabilă și azi” (p. 122) ‒, o teologie creatoare și ortodoxă ‒ care devenea mereu o politică de stat ‒ și o spiritualitate mistică distinctă, toate aceastea înmănunchiate vorbesc peste timp despre profilul inegalabil al Bizanțului.

Rămâne el un episod pasager în istorie sau a supraviețuit de o manieră sau alta? În opinia autoarei, ipostaze ale Bizanțului regăsim în multe locuri, dacă e să ne referim, de pildă, încă din veacul 15 ‒ când el era deja muribund ‒ la orașele stat dezvoltate la periferia lui ‒ Trapezunt, zona Epirului, Mistra (vestigii din ele dăunuind până azi) ‒, la popoarele care s-au încreștinat prin misiuni plecate din Bizanț ‒ ruși, bulgari, sârbi, moravi (arta veche eclesială a acestor popoare dau mărturie despre originea creștinismului lor), dar mai ales la catedrala Hagia Sofia din Istanbul ‒ în privința căreia autoarea afirmă cu convingere: „câtă vreme ea va exista, Bizanțul va fi mereu prezent” (p. 106) ‒ sau la spații inegalabile prin importanța lor pentru Ortodoxie, precum Mănăstirea Sf. Ecaterina de la Sinai și mai ales Muntele Athos ‒ cel din urmă poate cel mai fidel martor peste timp al Bizanțului, un loc neasemuit prin zestrea lui de relicve, odoare sfinte sau biserici unicat. În privința acestei moșteniri, reflectată în configurația lumii de azi, Judith Herrin conchide: lumea bizantină „nu are niciun urmaș printre statele moderne, dar le-a influențat pe atât de multe” (p. 472). E ceea ce datorăm acestui miracol al istoriei.


Articol apărut în revista Renașterea, nr. 10, oct. 2022

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/catalin-palimaru/" target="_self">Pr. Cătălin Pălimaru</a>

Pr. Cătălin Pălimaru

Preot, directorul Editurii Renașterea, doctor în teologie.

Ultimele articole

Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Secolul XX, deși copleșit de o nemaivăzută recrudescenţă a răului, prin convulsii sociale, războaie sau regimuri totalitare, a fost marcat totodată și de parcursul spiritual al unor sfinţi de excepţie. A fost o modalitate prin care Dumnezeu a compensat lucrarea...

Mai multe din Cărți vechi și noi
Recomandare de carte: „JURNAL Părintele Sofian, zugravul de suflete”

Recomandare de carte: „JURNAL Părintele Sofian, zugravul de suflete”

Cunoscutul profesor și psiholog clujean Mircea Miclea spunea că, în vremuri de criză, omul are nevoie de un plan, altfel spus să aibă un scop clar. Universitarul mai arată că, în general  cei care au avut un scop clar, au traversat mult mai bine perioadele dificile...

Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Flueraş – Mărturii de suflet

Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Flueraş – Mărturii de suflet

Pe data de 8 octombrie se împlinește un an de la mutarea la Domnul a Preasfințitului Vasile Flueraș. Cu acest prilej la editura Renașterea a fost publicat volumul „Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Flueraş – Mărturii de suflet ”, coordonat de Raluca Ioana Irimia....