Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale la data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337. Acesta a fost Constantin cel Mare. În epoca bizantină Constantin (Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus) a devenit o figură emblematică şi cvasi-legendară. Mai mult decât atât, o serie de împăraţi au preluat simbolic titlul de ‘Noul Constantin’ .
S-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior. A fost fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantinus I) și al Helenei.
Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. După ce a fost lăsat la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia, tânărul a părăsit Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. După ce Constantinus a murit în urma unor probleme de sănătate, trupele loiale lui Constantius l-au proclamat pe Constantin Augustus. Mai apoi Galeriu i-a acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său.
Teritoriile din Imperiul Roman pe care Constantin le conducea erau Galia, Britania, Germania și Hispania. Sub comanda sa a fost una din cele mai mari armate ale Imperiului Roman (staționată de-a lungul frontierei de pe Rin pe care acesta a continuat eforturile tatălui său de a o securiza) .
Constantin a avut ca obiectiv principal asigurarea stabilității imperiului. Pentru aceasta el a întreprins multe expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, și astfel a demonstrat potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului. Această strategie a fost una de succes.
El a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa. Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu (istorici bisericești) au afirmat faptul că, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, pe timpul zilei, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces ( „ prin acest semn vei învinge ” ) . Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul și I-a cerut să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte.
Aici, Constantin s-a bucurat de o victorie miraculoasă unde, cu doar 20.000 de soldați a reușit să înfrângă armata lui Maxențiu care avea 150.000 de soldați (acest fapt a fost înscris pe Arcul lui Constantin din Roma) .
În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul a devenit „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor.
Prin acesta, împăratul a devenit protector al creștinismului. El a luat măsuri în favoarea Bisericii creștine, a scutit preoții de obligația funcțiilor municipale, le-a acordat subvenții, a înlăturat din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu) . A îmbunătățit tratamentul în închisori, a ușurat eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici și a protejat pe săraci, orfani și văduve.
Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai anul 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru tot ceea ce a făcut pentru Biserică, aceasta i-a atribuit titulatura de Sfântul Constantin cel Mare.
Surse:
Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
www.roman-emperors.org/conniei.htm
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/constantin-cel-mare-imparatul-pagan-si-crestin
