În casă și acasă

de | iul. 1, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba unei concluzii deschise de importanță vitală. Pornind de la nivelul unei exprimări simple, de la cea mai elementară evidență, cel care are copii se numește părinte. Și această calitate pe care o dobândește se verifică, crește în intensitate, dar îi și generează o personalitate în consecință.

Avem un părinte, și, de aici, avem o casă și un posibil „acasă”, un cămin familial, un loc al creșterii și al devenirii copiilor și al părinților deopotrivă. Raportul dintre „casă” și „acasă” revelează și dovedește dinamismul vieții. Este drumul de la un dat la acțiune, de la chip la asemănare, de la dar la lucrare. Calitatea unui părinte se verifică având în vedere această mișcare permanentă – cineva este părinte nu doar născând, ci, mai ales, născând și renăscând mereu. Ca să fii părinte e nevoie să o dovedești permanent. Nu poate nimeni pretinde dragostea copiilor săi doar în virtutea faptului că i-a născut. Acest dinamism transformă, de fapt, „casa” în „acasă”.

Parabola pornește, așadar, de la casa părintească. Autorul biblic nu ne oferă nici o informație cu referire la acest topos referențial. Însă avem posibilitatea de a pune întrebări, pornind de la dorința fiului cel mic de a-și părăsi părintele și căminul familial. Voi aduce aceste întrebări în contemporaneitate, pentru a oferi povestirii un caracter practic, imediat. Dorința de plecare ar putea fi generată de cel puțin două realități, ambele valide. Pe de-o parte, nu în puține situații, casa părintească nu este și „un acasă”. Te trezești într-o realitate pe care nu tu ai ales-o, într-o istorie care ți se propune pornind de la un moment dat și destul de mult din traiectoria ta ți-e determinată, poate nefast, de acest topos și timp originar. În această situație, fie accepți și te „faci complice sorții”, trăind cu tristețe, resemnare și, eventual, deznădejde, fiecare moment al vieții, fie „o iei la sănătoasa”, în căutarea izbăvirii, mișcat de speranța că există chiar și pentru tine șansa unei altfel de vieți. Avem de-a face aici cu un curaj salutar, necesar și eliberator, care trebuie descoperit la vreme. Atmosfera, uneori toxică, din casa părintească nu ar trebui să ne conducă la o obișnuință cu o astfel de viață, trăită la limita de jos a supraviețuirii. Nici unui copil nu i se cere să accepte să facă parte dintr-un astfel de proces, acceptând la nesfârșit un tratament neadecvat și nefiresc din partea propriilor săi părinți. Este pe de-a-ntregul justificat un gest de bărbăție, săvârșit la vreme, de eliberare din chingile unui fals cămin familial și o casă părintească pe care nu are de ce să și-o dorească. 

Pe de altă parte, o altă posibilă explicație pentru dorința sa de a părăsi casa părintească, realistă și ușor acceptabilă, poate să fie asociată unei cutume sociale, care prevede, ca parte din procesul de maturizare, o experiență, de la o anumită vârstă, în afara familiei. Sau nu doar ca expresie a unei convenții sociale, ci făcând parte din procesul firesc al vieții, în general. Pentru ca să te simți înăuntru e nevoie să stai, măcar și pentru o vreme, afară. Acest principiu este exprimat în tradiția ascetică drept o cale de cunoaștere prin intermediul contrariilor. Și îl exprimă pe om în starea lui de după cădere. E dificil să simți binele fără să ai experiența greului, să te bucuri fără să simți tristețea și durerea, să simți puterea dragostei fără să trăiești singurătatea, și altele asemenea. În această logică, pentru a se simți înăuntru, feciorul cel mic avea nevoie de experiența vieții în afară, cu ambivalența pe care o presupune – voluptatea plăcerii, bucuriile zilei, tovărășiile de conjunctură, exuberanța trăirii, dar și durerile patimilor, tristețea dezamăgirilor, părăsirea, însingurarea și chiar deznădejdea. Toate acestea puteau să contribuie la o mai bună plasare a lui în viața reală.

La cele două poziții mai poate fi adăugată o a treia explicație – plecarea feciorului cel mic este determinată de un dor nebun de ducă. Diferența dintre această ultimă posibilitate și cea precedentă este lipsa în acest caz a oricărui țel sau a unui plan conștient. Uneori, cuiva i se poate face urât de prea mult bine în casa părinților săi, încât acest „bine fără măsură”, oferit sau poate chiar impus, să-i devină sursă de revoltă și motiv de plecare cât vezi cu ochii. Pe un astfel de tânăr nu îl interesează nici ce rămâne în urmă, nici ce va afla în viitor. Ceea ce simte acum ca foarte important este să plece, oriunde și în orice condiții, fără să se uite înapoi, fără remușcări, fără nici un gând. Dacă se poate chiar și cu o brumă de avere, care să-i ofere siguranța unei zile de mâine pentru viitorul foarte apropiat.

Oricare dintre cele trei variante am accepta, toate par să aibă legătură cu casa părintească și, mai ales, cu percepția pe care feciorul cel mic o are asupra ei. Neavând nici o informație cu privire la atmosfera din casă, întreaga vină pare să fie așezată pe umerii copilului. La baza unei astfel de decizii se poate intui o anumită părere, înțelegere sau raportare la casa părintelui său și la timpul petrecut acolo. Casa părintească nu însemna și acasă. Se simțea străin în sânul familiei sale. Această stare exprimă o tristă realitate prezentă în foarte multe familii. Copiii se simt străini în casa părinților lor și așteaptă cu nerăbdare momentul în care să se elibereze din această stare apăsătoare. Pe parcursul adolescenței, mai ales, dau semne că nu se simt acasă în căminul familial, iar, la un moment dat, pur și simplu pleacă, fără să se uite în urmă. Părăsirea familiei se face în orice condiții și se interpretează ca un act necesar și curajos. Numai că, pornind cu această „moștenire”, feciorul rebel își poate perpetua aceeași stare și în afara casei părintești. Obișnuit cu înstrăinarea nu face altceva decât, aproape instinctiv și, bineînțeles, inconștient, să o caute mereu și să o proiecteze în situațiile pe care le va întâlni. Se străduiește să își vindece durerea în dezmierdări voluptoase, în prietenii costisitoare, în împrăștieri risipitoare, sau în alte experiențe extreme. Doar că golul dinăuntru nu dispare, ba, mai mult, se află într-o continuă creștere. Străin înăuntru, dar străin și în afară.

În tot acest itinerariu vine, însă, un moment, ce-i drept generat de frică și deznădejde („Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”, Luca 15, 18), în care își aduce aminte, chiar și vag, că a existat o casă părintească și un tată, care stă la temelia unei realități originare și de referință chiar și pentru el. Singurul lucru care îi mai dă stabilitate este acest gând. Este important să pleci, să cunoști, să te așezi în inima lumii și să-i simți pulsul, însă fără să uiți, nici măcar pentru o clipă, punctul de referință, tata și casa părintească, care îți dau o identitate, un nume și, în cele din urmă, o siguranță necesară. Ca să existăm, toți avem nevoie de un părinte, pe tot parcursul vieții, de care să ne bucurăm și pe care, dacă e cazul, să-l iertăm. Iar casa părintească rămâne punctul de referință, cu sincopele ei cu tot, dar și momentul final în devenirea noastră. Acest topos ne dezvăluie taina împreună-locuirii, ca proiect și posibilă realitate în această viață, dar deplin realizabilă în cea viitoare. Părintele nostru și casa părintească, odată devenite acasă, ne oferă șansa descoperirii noastre ca persoane, locuind una într-alta, după modelul lui Dumnezeu – „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), prin locuirea Lui Însuși în noi – „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Dar și fiul cel mare rămâne în aceeași înțelegere. El nu părăsește casa părintească și îi este fidel tatălui său, însă nu se simte acasă. Este nemulțumit cu itinerariul lui și, pe deasupra, invidios pe curajul fratelui său de a se înfrupta, fie și pătimaș, din viață. La fel ca și acesta din urmă, și el s-a simțit străin în casa părintelui său, însă n-a avut curajul să plece, ci a suferit în tăcere, fără să reproșeze, dar arzând pe dinăuntru. A fi cuminte, ascultător și supus nu presupune de la sine și maturizare. „Cumințenia” poate să însemne sau să ascundă multe. Poate chiar să aducă cu sine împietrire și irosire într-o înțelegere strâmbă asupra vieții însăși, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Fiul cel mare dovedește faptul că poți să te simți străin și înăuntru, la fel de bine cum poți să te simți străin în afară.

Dorul după „acasă” se intuiește în cazul amândurora. Și deznodământul ar putea fi fericit pentru amândoi, de vreme ce finalul povestirii este deschis. Tatăl iese în întâmpinarea feciorului cel mic, dar face același lucru și cu feciorul cel mare. Atâta timp cât avem un tată și o casă părintească cu porțile deschise, înseamnă că mai sunt șanse să fim reprimiți înăuntru sau să ne simțim nu doar în casă, ci și acasă…   

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Ultimele articole

Pacea sufletului

Pacea sufletului

Pacea sufletului este o stare pe care multă lume o caută iar multă lume o are dar se lasă greu descoperită. Aceasta ține de cele mai înalte culmi ale realizării spirituale, precedată întotdeauna de apariția virtuților. Pacea este strâns legată de o stare lăuntrică de...

4 iulie – Sfântul Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei

4 iulie – Sfântul Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei

Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. Sfântul Andrei Criteanul este menționat în izvoarele istorice începând cu secolul al IX-lea....

Viața ca dar și dăruire

Viața ca dar și dăruire

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine...

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările...

Vestea Învierii în „casa fricii”

Vestea Învierii în „casa fricii”

Cuvântul „acasă” a căpătat în ultima perioadă o largă utilizare și o semnificație pe măsură. La origine, poate fi foarte ușor asimilat unei realități intime, personale, calde, în sensul de cămin familial, părinți, copii, bunici, și bucuria împreună petrecerii ce îl...

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

Anul acesta, Vinerea Mare a început mai devreme. Și cred că această rânduială a lui Dumnezeu va fi spre folosul nostru. Este foarte important să ne asumăm durerea lipsei, fără să ne transformăm în victime, fără revolte nenecesare, fără drame, ci mai degrabă, să o...