PS Ignatie Mureșanul
În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

„Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne înveţe şi, învăţând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea
(Sfântul Ioan Hrisostom)

Paradoxul   şi misterul Întrupării

Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capată viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi minunare.

E o taină cum Fiul lui Dumnezeu Se înomeneşte, „sfâşie” Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil – în măsura capacităţilor şi limitărilor umane – doar prin credinţă.

De obicei, suntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în  ceea ce generic numim spirit. Coborârea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odata cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcţie. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pământului.

Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strâmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia de materie. Minunat paradox!

Faptul că Necreatul devine creat, Se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de om – antropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, din punct de vedere obiectiv, împărăţia dragostei şi a părtăşiei comunionale cu Treimea şi cu oamenii într-o „împărăţie” a atomizării persoanei umane şi a urii capabile să carbonizeze tot ceea ce prinde în cale; că Veşnicia (Dumnezeu) pătrunde în timp şi se supune forţei presante a clipei constituie tot atâtea prilejuri de cumplită/frumoasă răstignire a minţii şi a raţiunii pe crucea misterului-paradox al Întrupării.

Fiul lui Dumnezeu se naşte din Fecioara Maria – fără sămânţă de bărbat, prin puterea Duhului Sfânt (alt cui de răstignire înfipt în lemnul minţii) – pentru ca omul să guste, să cunoască mai îndeaproape viaţa lui Dumnezeu. Prin Iisus Hristos ni se dezvăluie tainele vieţii dumnezeieşti, adică cum este Dumnezeu şi ce este El. De aceea, Hristos a vorbit şi făptuit cum nimeni şi niciodată nu va mai vorbi şi făptui vreodată aşa de real atât despre Dumnezeu, cât şi despre Om.

Naşterea lui Hristos e prologul teologic al cărţii în care este scrisă întreaga istorie a mânturii neamului omenesc. Acest prolog face posibil împlântarea adevărului în solul minţii umane că divinul trebuie gândit, trăit şi întotdeauna unit cu umanul şi viceversa. Iisus Hristos este Dumnezeu şi Om. Divino-umanitatea Lui constituie, cu adevărat, paroxismul răstignirii minţii pe crucea Întrupării. În fond, realitatea întregului univers al Crăciunului rezidă în realitatea divino-umană, care a păşit în lume odată şi pentru totdeauna cu Întruparea.

Binomul „divino-umanitate” este supus, în vremurile prezente, la cele mai grave şi cutremurătoare atentate, venite atât din zona mentalului umanist-materialist, cât şi din sfera socio-cultural ateistă. Conform acestor orientări mariajul binomului nostru trebuie, neaparat, să sfârşească în divorţ.

Societatea în care trăim se zbate cu încăpăţânare pentru constatarea divorţului – dacă e cu putinţă cât mai repede –  dintre divin şi uman şi invers. Dumnezeiescul să plece de unde a venit, iar umanul să devină şi „mai” uman.

O cultură fără Întrupare, fără taina divino-umanităţii

Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai „eficient” exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut „grijă” să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire „elegantă”, de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, „icoana” evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători decât să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim „crăciunuri” fără de Hristos. Ăsta da paradox!. Numai că acesta nu e în stare să „frângă” mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcându-o cu voiciune înspre grosier şi materialism.

Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sunt mult prea puţini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine „moşu” şi nu se „descinde” vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens.

Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care, cred că în parte, nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de  ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. Aşa se face că Hristos a fost, în cel mai fericit şi telenovelistic caz, un om printre oameni, un om care şi-a permis luxul de a avea pe deasupra şi o amantă, pe Maria Magdalena. Observăm cât de uşor e „sustrasă” divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sunt importante şi acestea, dar  nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, a unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni, a devenit Om pentru noi oamenii, instaurând şi fundamentând, în chip umitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman.

Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mândrie.

Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rând, a celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oamenii care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimstă, ci, cred, una extrem de realistă.

La cei „mobilaţi la etaj” lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şidialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar „statutul” de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz,  asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

 Dacă Hristos, Persoana divino-umană vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformându-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformându-l în materialism, în virturtea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea „umanizării” umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

Colindele – anamneză baptismală

E îndeobşte cunoscut faptul că de Crăciun se colindă. Aceste imne izvorâte din înţelepciunea omului cuminte, care a ştiut să trăiască taina Întrupării, aveau menirea sfântă de a vesti, de a face cunoscut, de a reaşeza în conştiinţele făpturilor umane covărşitorul eveniment al naşterii lui Dumnezeu printre noi.

În preajma sărbătorilor de iarnă, aproape instinctual, gândul cutreieră în lumea copilăriei. Se declanşează o derulare, o reîmprospătare, o scanare a tot ceea ce a constituit momente de frumos şi bucurie legat de aceste zile sfinte. Cred că nu este doar o simplă introsepcţie în trecutul candid al copilăriei. Ne aduce aminte de nevinovăţia noastră, de starea de intergralitate/integritate spirituală, pe care, poate, am pierdut-o datorită neglijenţei noastre fată de cele ale sufletului.

Colindele, Crăciunul stârneşc în noi setea după nevinovat – ce-i altceva copilăria decât nevinovăţie „curată”? – , fiindcă se naşte Nevinovăţia însăşi, Pruncul Iisus Hristos. Suntem aruncaţi undeva în zona baptismalului, acolo unde am fost îmbrăcaţi în haina curăţiei prin harul Botezului, primit în Biserică. De aici, şi nevoia aproape firească de a participa la slujba din ziua Crăciunului. Şi asta pentru că Biserica este locul în care am primit darul nevinovăţiei, al purificării de păcate. Acesta e sensul profund al colindatului.

Cât de mult contrastează colindatul de azi faţă de cel de ieri! Colindul de azi e  o simplă incantaţie specifică unui anotimp, populat cu „moşi crăciuni” şi „crăciuniţe” (ce aberaţie frumoasă!!!), cu materialism şi ghiftuială trupească. În seara de Ajun asistăm la cele mai oribilie ospeţe bahice. Colindul a devenit un mijloc de gâdilare a poftei după bani şi mâncare. E descărnat de aura lui suavă şi spirituală. E mai mult prilej de benchetuială şi adorare a pruncului gastronomic din noi decât a Pruncului născut în ieslea săracă a Betleemului.

În acest fel, praznicul Crăciunului e (aproape) un praznic al celor trecuţi de vârsta a doua şi a treia. Cei tineri nu-şi mai găsesc resursele necesare – ce resurse dacă ele au fost epuizate în colindatul „bahic” din Ajun? – pentru a participa la festinul credinţei din ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie.

În loc de concluzie

„Hristoase, oare ce-Ţi vom aduce Ţie pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine Îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peştera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).

„Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce ne stă în faţă. De acum, zidul cel despărţitor cade, sabia de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai stă de pază la pomul vieţii, iar eu sunt părtaş al dulceţii celei din rai, de la care prin neascultare m-am îndepărtat”
(Pasaj din slujba Vecerniei Naşterii Domnului).

Articole pe aceeași temă

Distribuie