În preajma lui Dumnezeu

de | sept. 7, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

Istoria omului fericit începe cu petrecerea „în preajma lui Dumnezeu”. Paradisul originar ni-l descrie pe Dumnezeu „plimbându-se în răcoarea serii” (Facere 3, 8), dialogând cu omul, icoana sa pământească, bucurându-se de apropiere. Mai întâi a omului față de Părintele său, dar și a Creatorului față de făptura Lui. Se bucurau unul de celălalt și trăiau unul în preajma celuilalt. Apropierea însemna dragoste, protecție, bucurie, părtășie, iar omul paradisiac beneficia de toate acestea. Toate, stând „în preajma lui Dumnezeu”.

Această petrecere împreună îl descoperă pe om în slava pe care i-a dat-o Dumnezeu, însă îl revelează și pe Dumnezeu în măreția smereniei Sale, de a se așeza „ca aproape” al omului. Tainic, dar nu mai puțin real, Adam și Dumnezeu trăiau ca doi prieteni, stare dată de proximitatea lor, teologică, mai întâi, dar și geografică și istorică deopotrivă, Dumnezeu fiind parte din itinerariul fericirii lui.

Însă această stare de fericire depindea mult de disponibilitatea omului și de decizia lui vizavi de „oferta lui Dumnezeu”. Ea se făcea simțită și rămânea atâta timp cât omul și-o dorea, fiind înzestrat cu libertatea de-a alege, dar, în mod special, cu libertatea de-a persevera în bine și frumos, ca forme destinate să-i aducă împlinire. Adam și Eva „erau goi și nu se rușinau” (Facere 2, 25), acel gol exprimând locul lui Dumnezeu și caracterul dinamic al relației cu Acesta. Dumnezeu se oferea, însă, deopotrivă, trebuia cucerit. Avem de-a face în această etapă cu firescul vieții, dat de permanenta alegere liberă și conștientă a lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu îi era aproape și Aproapele lui, apare un al treilea personaj, „străinul”, care se dovedește a fi „aproapele departe”, un departe sub acoperire. Deși geografic se înfățișează „în preajma” omului, prin alegere și manifestare, se vădește permanent în opoziție, iar lucrarea lui se arată ca alternativă, însoțită de neîncredere, echivoc, separare și, în cele din urmă, îndepărtare, de Creator și de viața lui obișnuită. A sta departe de ceea ce el trăise până atunci era o alegere, care aducea cu sine provocări și schimbări pe măsură. Apare alternativa, care este însoțită de revoltă, pentru a o justifica. Omul era un „dumnezeu mic”, în măsura oglindirii lui în „Dumnezeul cel Mare”, iar acest raport era permanent amintit de limita pomului cunoștinței binelui și răului. Pentru om existau limite care să-i amintească de părtășia de lucrare, de energie, cu Dumnezeu-Părintele. Era nevoie aici de încredere. Șiretenia străinului tulbură privirea limpede a omului. Dumnezeu, prin ochii lui, este descris drept un stăpân invidios, care pune stavile fericirii lui. Se pune în discuție simțul autorității, legea nu folosește, ci stă împotrivă. Omul, fascinat de glasul străinului, se revoltă împotriva lui Dumnezeu și, la sfârșit, află plata. Nu din partea lui Dumnezeu, ci ca efect al alegerii. Sau chiar plata rea a diavolului, care este mereu mincinos în ceea ce poate să ofere față de ce promite. Omul se descoperă gol, de Dumnezeu, de viață, de înțelepciune.

Se întâmplă acum o mutație, de natură geografică, dar care capătă valențe simbolice și esențiale. Viața omului de acum vine ca alternativă la oferta lui Dumnezeu. Din preajma lui Dumnezeu, omul este așezat în preajma raiului, oprit să intre, pentru a nu statornici alternativa lui întru cele străine, prin accesul la pomul cunoștinței: „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege” (Psalmul 5,5). Raiul nu îi este închis pentru totdeauna, ci pentru starea în care se află acum. Era nevoie de timp, de conștientizare, de nostalgie și de luptă. Totul se câștigă de acum prin străduință, durere și nevoință. Viața se desfășoară ca „nostalgie a paradisului”, iar omul se revelează ca un căutător al raiului. Străinul i-a adus străinătatea ca stare permanentă, și, de acum, se simte un exilat într-o lume necunoscută pe care are nevoie să o cucerească, să o îmblânzească, încercând să-și depășească condiția.

Din această perspectivă istoria omului se desfășoară după un fir roșu și exprimă în conținut o constantă căutare a proximității, față de Dumnezeu, față de ceilalți, față de creație și, mai ales, față de sine. Dar există și o mișcare în sens invers, necesară pentru ca această apropiere să se întâmple – Dumnezeu Însuși îl caută pe om, El, de acum departele omului, se apropie de el, rămânând constant în starea de Aproape: „Întru toate, Doamne, ai preamărit pe poporul Tău şi l-ai făcut de cinste şi nu l-ai trecut cu vederea, ci în toată vremea şi în tot locul ai stat în preajma lui” (Înțelepciunea lui Solomon 19, 22). Și, în felul acesta, omul Îl caută pe Dumnezeu, dar, mai ales, Dumnezeu îl caută pe om, realizându-se cea mai frumoasă icoană a vieții, ca o poveste de dragoste dintre om și Dumnezeu. Omul se pocăiește pentru îndepărtarea de Părintele său, dar și Dumnezeu face același lucru în locul omului, și de dragul lui: „Tu ești DumnezeuCăruia îți pare rău (te pocăiești) de răutățile noastre…”[1]. Pe aceeași linie, în Anaforaua de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, afirmăm că Hristos „a plinit toată rânduiala cea pentru noi[2], în locul nostru.

Această poveste de întoarcere are ca punct de plecare opusul atitudinii lui Adam în grădina raiului. Odată săvârșit păcatul, recunoașterea și mărturisirea acestuia, aduce posibilitatea iertării. Dumnezeu a fost Cel care a venit în întâmpinarea omului – „Adame, unde ești?” Era începutul. Adam, gol din pricina păcatului, deși conștient de starea în care era, nu se arată și, în plus, deleagă vina, asupra Evei, soția lui, iar Eva către șarpe. Este aici prezentă greșeala de procedură care va schimba itinerariul omului și va întârzia atât de mult întoarcerea lui. Păcatul, l-a făcut pe om să rateze ținta, iar lucrul acesta s-a repetat la nesfârșit, până când a devenit lege a vieții, de care pomenește Sfântul Apostol Pavel (Romani 7, 23).

Ratând ținta, omul s-a tot îndepărtat de Dumnezeu, l-a cunoscut tot mai puțin și s-a golit tot mai mult. Perioada Vechiului Testament se constituie într-o istorie a acestui om, care-și desfășoară viața în lupte exterioare, sfâșieri lăuntrice, dar și experiențe puternice, în relația lui cu Dumnezeu. Viața religioasă, în dimensiunea ei comunitară, dar, mai ales personală, a însemnat manifestare a dorinței de a se apropia de Dumnezeu până la a se așeza „în preajma Lui”, iar lupta pentru a realiza acest lucru merita orice efort.

Mereu am fost fascinat de oamenii aleși din mijlocul poporului ales, care, cu o forță extraordinară, l-au căutat, l-au cercetat, l-au dorit pe Dumnezeu și chiar s-au luptat cu El, în credință, în mijlocire, în descoperire, dar și în deznădejde, în păcat, în lepădare, și, mai ales, în pocăință și în dragoste. Aceștia se înscriu în rândul celor „fierbinți” de la sfârșitul vremurilor, bine primiți de către Dumnezeu.

Ei sunt cei care au dorit cu toată ființa să se așeze și să fie așezați în preajma lui Dumnezeu. Țelul era limpede, credința nu era supusă negocierilor, prețul lumii mult prea mic față de făgăduință. Și, de aici și traiectorii în consecință. Așa s-a întâmplat cu Patriarhul Avraam, care fiind supus unui test al vieții, devine părinte al celor credincioși, dar și reprezentant-negociator al poporului în fața lui Dumnezeu; Patriarhul Iacov, în lupta lui directă cu Dumnezeu, ca unul care dorea să-I vadă fața; Prorocul Moise în întâlnirea cu Dumnezeul tunetelor și al fulgerelor, dar și în solidaritatea cu neamul său fărădelege; Iosua și dobândirea Pământului făgăduinței; Prorocul Ilie, cu buna sa îndrăznire către Dumnezeu și intransigența față de păcat; Înțeleptul Iov, pentru libertatea credinței, dar și credincioșia lui față de Dumnezeu și adevărul vieții; și alții. În felul acesta inaugurăm o călătorie împreună, apropiindu-de de cei care au dorit să stea în prejma lui Dumnezeu în căutarea făgăduinței, în așteptarea Nunții Mirelui.

Și ei au fost printre invitații la nuntă, însă a fost nevoie să aștepte „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), pentru ca și noi, ceilalți de pe urmă, să ne bucurăm împreună la acest ospăț nupțial: „toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 39-40). Ei sunt „norul nostru de mărturii”, care ne invită să lepădăm păcatul și să purcedem stăruitor la luptă, având ochii îndreptați țintă la Hristos, „începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12, 1-2).

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

[1] Molitfelnic, Rugăciunea a doua de la Maslu, București, EIBMBOR, 2013, p. 147.

[2] Liturghier, București, EIBMBOR, 2012, p. 173.

Foto: Icoană pe sticlă, Mănăstirea Nicula, pictor: Arhid. Ilarion Mureșan

Ultimele articole

Lansări de carte, la Muzeul Mitropoliei Clujului

Lansări de carte, la Muzeul Mitropoliei Clujului

Două cărți dedicate Protopopului Martir Aurel Munteanu și una de istoriografie bisericească vor fi lansate joi la Muzeul Mitropoliei Clujului. Titlurile dedicate protopopului martir sunt apărute la Editura Renașterea a Arhiepiscopiei Clujului: „Protopopul Aurel...

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, Maica Tereza de Calcutta scria: „Iisuse scump, ajută-mă să răspândesc lumina Ta oriunde merg. Umple-mi inima cu Duhul Tău și cu viața Ta… Luminează prin mine și fii prezent în mine, astfel încât orice suflet cu care intru în...

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, „cântărețul” dragostei dumnezeiești

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, „cântărețul” dragostei dumnezeiești

Singurul raționament serios pentru deciziile radicale din viață credem că este dragostea. Aceasta poate să se desfășoare strict în cadrele umane sau să fie de sorginte dumnezeiască. Dacă este doar omenească, rămâne incompletă, incapabilă de mari lucrări și cu caracter...

Chivotul se mută în Biserica din cer

Chivotul se mută în Biserica din cer

Există în viața omului un „punct 0”, un timp al referinței, care determină un itinerariu în consecință. Calitativ vorbind, acesta depășește orice alt moment din viață și ține cât o viață și chiar mai mult. Când vine de sus, nu seamănă cu nimic altceva și are un...

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

„Sfințenia nu este pur și simplu neprihănire, pentru care cel drept ar merita bucuria binecuvântării în Împărăția lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o astfel de dreptate prin care oamenii sunt plini de harul lui Dumnezeu, în măsura în care curge din ei asupra acelora cu...

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, cu puțină vreme înainte de plecarea sa în eternitate, afirma: „N-am fost niciodată despărţit de România… tot dicţionarul român mi-e drag… iar, dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă întorc acolo unde sunt rădăcinile mele şi nu mă mai...