Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

de | feb. 8, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

Tabloul final al parabolei „Fiului risipitor” reprezintă ospățul pe care-l organizează tatăl evanghelic de bucurie că fiul său cel mic s-a întors acasă. Această întoarcere surprinzătoare, imprevizibilă, deși mult visată de părintele casei, este asemănată învierii spirituale, care se constituie în chiar miezul evangheliei. „A fost pierdut și s-a aflat” desemnează concluzia pe care Hristos dorește să o tragă în fața fiecărui itinerariu personal. El Însuși proclamă acest lucru atunci când afirmă: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui… Eu am venit ca oile viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 9-10). Sau, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, această lucrare este exprimată în următorii termeni: El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Icoana ospățului exprimă belșugul de bucate, dar, mai ales, de dăruire. Înțelegem din cele câteva detalii pe care ni le oferă evanghelistul că avem de-a face cu „un moșier” mărinimos sau, în terminologia colindelor românești, cu „un boier” generos, care „risipește” dragoste, dovedindu-și noblețea și sensibilitatea sufletească. „Tatăl moșier” este bogat în iubire și lesne dăruitor în milostivire, icoană a Părintelui de sus: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efeseni 2, 4-5).

Prin atitudinea sa, tatăl se vădește în adâncimea lucrării paternității și față de fiul pribeag, față de care fizic nu putuse să și-o exercite o vreme. Dar spiritual n-a încetat niciodată să-i fie părinte. Acum, însă, era nevoie de gesturi concrete care să o dovedească: acesta „cade” pe grumazul lui și îl sărută – iubirea presupune mereu pogorârea, de care un tată nu este niciodată străin, urmată de sărutul părintesc, gestul maxim de intimitate, „transfuzie” de viață; înveșmântarea – hainele cuprind în sine însemnele libertății, „haina cea dintâi” integritatea recuperată, inelul redobândirea autorității fiești, la care renunțase odată cu plecarea din casă; încălțămintea în picioare, reconfirmarea apartenenței la familia nobiliară a tatălui; și, în cele din urmă, masa îmbleșugată, gestul cel mai concret de bun venit și de comesenie. Tatăl „dă petrecere” de bucurie că fiul s-a regăsit pe sine și că a înviat. Toate aceste forme prin care tatăl își manifestă bucuria întâlnirii exprimă dorința de intimitate pe care dorește să o aibă din nou cu fiul său. Mai există un detaliu subînțeles din textul povestirii – organizarea mesei se întâmplă cu repeziciune, tatăl nu mai are astâmpăr. A așteptat destul, acum nu mai vrea să piardă deloc timpul. Bucuria prezentă copleșește trecutul, care este absorbit de ceea ce se întâmplă acum, de intensitatea prezentului. Pare să fie momentul pe care îl aștepta de mult, regizat în mintea sa tot de atunci, chiar în detaliu, având necontenit „credință” în fiul său și în revenirea lui. „Vițelul îngrășat” exprimă această stare de pregătire permanentă a tatălui pentru acest moment, pe care-l lectura într-o cheie integratoare, în sensul realizării icoanei complete, desăvârșite, a familiei, în bucuria părtășiei, a comeseniei. Sacrificarea vițelului și nunta nu se putea desfășura atâta timp cât tabloul nu era complet. Bucuria nu îi are în vedere doar pe unii, ci se îndreaptă către toți, chiar și către cei pierduți. Sau mai ales către aceștia. Cei din urmă, cei pierduți, se vede că reușesc să se bucure cel mai mult, o astfel de primire luându-i pe neașteptate. Bucuria este tot timpul surprinzătoare, la fel cum dragostea uimește mereu. Ambele vădesc un caracter spontan al lucrării, ce presupune prospețime, dinamism, creștere și înnoire. Bucuria nu poate fi cerută, nici așteptată, pur și simplu. Ci ea vine de nu știi de unde, atunci când nu bănuiești, și, de regulă, pe nemeritate. Nu ai altceva de făcut decât să plonjezi cu încredere în ea și să o trăiești cu voluptate. Ospățul tatălui este o chemare la intimitate, este o invitație la bucurie – „Veniți de luați bucurie!

Facem o observație necesară. Bucuria nu se divide, nu se împuținează atunci când este împărtășită. Dimpotrivă, ea poate să existe, să reziste, doar dacă este împrăștiată, „risipită”, cu ceilalți. Sau, cel puțin, aceasta este bucuria tatălui. Oferind-o fiilor săi, nu se teme că o va pierde, ci o dăruiește cu generozitate, la fel cum face cu dragostea lui. De fapt, ar fi în orice moment de acord nu doar să-și piardă dragostea și bucuria, oferind-o copiilor, dar și să se piardă pe sine în această „ofertă de viață” necontenită față de fiii săi. El exprimă limpede „crezul său de viață” – „Toate ale mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31)/ ale voastre. Părtășia, dăruirea, este modul său de viață, ba chiar viața lui însăși. Și, în plus, el face acest lucru dintotdeauna. Este consecvent cu cine/ ceea ce este el. Și nu nedreptățește pe niciunul din fii, tocmai pentru că nici iubirea, nici bucuria corespunzătoare, nu se se divid procentual, ci se oferă deopotrivă, deodată și total.

Logica fiilor nu este, însă, identică cu cea a părintelui lor. Ei încă înțeleg procentual pentru că încă nu au devenit părinți. Și această stare le provoacă împotriviri. Fratele cel mare pare să aibă tot dreptul să fie supărat, să se împotrivească. Nu este drept, zice el, să îi fie oferită fiului cel mic atâta cinste, atâta bucurie și cu atâta grabă, și un ospăț atât de mare, cum nici cei din casă nu au avut parte vreodată. Fiul cel mare avea „tot dreptul” să creadă că viețul cel gras era păstrat pentru nunta lui, pentru ospățul pe care-l „merita” pentru cumințenia și ascultarea lui. Era o bucurie așteptată și justificată de tot efortul lui. Și acum, pare, ba se vede că acest drept i se ia, oaspățul nu mai este a lui, deși l-a visat de atât de mult timp. Cum să reacționeze?! Așa cum face omul, în general – „Nu este drept!” Bucuria celorlalți nu era a lui. Și pentru că nu era a lui o resimțea nu departe, paradoxal, ci aproape. Dar, tocmai pentru că era aproape și nu era a lui, îi devenea sursă de tristețe. Ba chiar de revoltă – față de fratele său, dar, și mai vădit, față de tatăl său. A rezistat mult, eroic chiar, în casa lui, dar acum era prea mult – „fiul lui” mâncător de avere cu desfrânatele să aibă parte de o primire aproape regală… Nu se poate accepta. Durerea lui trebuie să fi fost mare. La fel de mare pe cât neînțelegerea lui.

Experiența vieții și siguranța casei nu aduc în mod obligatoriu și o înțelegere mai adâncă. Bietul fiu mare, în cumințenia lui searbădă, nu a reușit în ani să trăiască bucuria părintelui. Faptul de a mânca mereu la masa lui înseamnă acel „totdeauna”, ca șansă de bucurie permanentă. Ospățul fiului cel mic era un eveniment, o chemare, o intrare, însă stând de-a drepta t(T)atălui la masă este un prezent continuu. Bucuria ospățului, deși intensă, este temporară, șansa petrecerii în casă este pentru veșnicie. Stația finală este intrarea în bucuria familiei, și a fiului cel mic, pribeag, obosit, urâțit de greutăți și păcate, dar și a celui mare, care, paradoxal, deși în casă, s-a simțit mereu afară, neglijat și nedreptățit.

Masa era pregătită pentru amândoi, dar nu se putea organiza fără cel mic, pierdut pe drumuri. Acum era momentul pentru amândoi. Tatăl de revelează în fața lor total. Până acum a făcut-o treptat. Acum era momentul maxim. Le arată cum iubește el, cum se bucură el și cât de mult are de dat. Și face acest lucru tocmai pentru ca fiii săi să îl înțeleagă mai bine, deplin chiar, și să se bucure împreună cu el de ospăț, de casă, de familie, de tot ceea ce dăruiește. Numai că, pentru a trăi bucuria, e nevoie să o simți împreună cu celălalt/ ceilalți și pentru celălalt/ ceilalți, stând la masă cu ei.

Ospățul va fi complet doar în momentul în care cei doi copii vor sta lângă tatăl lor împreună, bucurându-se de comesenia cu acesta, dar și a unuia cu celălalt. Icoana bucuriei presupune părtășia în dragoste și dăruire a întregii familii. Sau, cel puțin, aceasta este dorința și rugăciunea tatălui – „tatăl lui, ieșind, îl ruga” (Luca 15, 28).

Fericiți cei ce vor prânzi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 14, 15). Dacă (t)Tatăl ne roagă să intrăm la ospăț, înțelegem ce fel de Dumnezeu avem, cu ce fel de dragoste iubește, cu ce fel de milostivire se apropie de noi și ce vrea să ne dăruiască. Nimic mai puțin decât pe Sine și Împărăția lui. Imaginea cea mai la îndemână a Împărăției Sale în Evanghelie este prânzul, cina, ospățul, nunta, la care sunt chemați cei mulți, „fiii legitimi”, cuminți, vrednici și din casă, dar și cei din afară, luați prin surprindere, bolnavi, ticăloșiți de viață, răniți, nevrednici. Dar, și unii și alții, fii, cel puțin din perspectiva tatălui, chiar dacă ei și-au pierdut această conștiință a identității lor. Nimeni nu ia locul nimănui, este destul pentru fiecare. Și nici Tatăl nu exclude pe nimeni. Se autoexclud și se izolează doar cei care nu se pot bucura de bucuria celorlalți, neștiind să iubească sau chiar refuzând să învețe să o facă. Dar încă mai este timp, până în ultimul moment. Tatăl ne așteaptă, crede în noi, se pregătește mereu pentru întâlnire, iar masa este mereu pusă. El iese mereu ca să ne afle și „se încăpățânează” să nu înceapă sărbătoarea familiei până ce nu intrăm și noi. Chemarea de a intra la nuntă ni se face mereu și ușa Împărăției ne este deschisă, nouă, dar și celorlalți. De noi depinde dacă dorim să intrăm în „sărbătoarea familiei”, în bucuria Împărăției de sus: „Veniți de luați bucurie!…”

Ultimele articole

Introducere în studiul Epistolelor Pauline

Introducere în studiul Epistolelor Pauline

Epistolele Sfântului Apostol Pavel sunt, în canonul Noului Testament, o literatură aparte, provocatoare pentru credință dar și pentru etică, pentru morală, pentru reflecția teologică și filosifică, pentru viața creștină dar și pentru rolul și prezența Bisericii în...

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Concluzie, sau cum copiii devin părinți

Socotesc că există două finaluri care se desfășoară în paralel sau chiar se suprapun în parabola fiului risipitor. Cel dintâi, mai evident și mai specific, se derulează la nivel de fapte și atitudini posibile. Este vorba de șansa fiului cel mare, resentimentar și...

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Mentalitatea de argat și chemarea la filiație

Paternitatea este o taină care se dobândește treptat și se trăiește într-o permanentă tensiune între „deja și nu încă”. Dar și filiația, făcând parte din aceeași construcție, se experiază aidoma. Și acest lucru se întâmplă pentru că, atât paternitatea, cât și filiația...

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Unde este mama? Dumnezeu tată și mamă…

Parabola „fiului risipitor” pare să descrie viața unei posibile familii din vremea Mântuitorului cu toate ingredientele ei, însă cu o singură excepție. Este vorba de lipsa mamei, din întreaga povestire. Iar pentru societatea noastră, această absență nu poate fi...

Frații și tatăl lor

Frații și tatăl lor

Dintru începutul povestirii atenția pare să cadă pe cei doi fii „ai unui om”. Tatăl nu este limpede prezentat, identitatea lui va veni ca rezultat al unei observări constante și a unei analize serioase a ascultătorului/cititorului pe tot parcursul relatării. Însă...

Tatăl se lasă judecat de fiii lui

Tatăl se lasă judecat de fiii lui

Dintr-o anumită perspectivă, parabola în discuție ar putea fi interpretată drept o permanentă judecată, excluzând orice nuanță juridică în favoarea unei continue autoanalize a personajelor, stând unul față în față cu ceilalți, dar, mai ales a cititorilor, care se...

6. Tatăl se bucură și îi respectă fiului dorința de cunoaștere

6. Tatăl se bucură și îi respectă fiului dorința de cunoaștere

Începutul parabolei este dezarmant de simplu. Fiul cel mic, la un moment dat, „urându-i-se” de casă, îi cere tatălui său partea de avere ce „i se cuvine”. Dar ceea ce este și mai de neînțeles și chiar tulburător pentru simțul comun, este reacția tatălui. Fără a cere...