„Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n’am iubire, nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13, 3).
În emisiunea precedentă am început, vă reamintim, o discuție legată de Iubire și moarte sau caracterul răstignitor al iubirii, pentru început aplecându-ne asupra „Hainelor de piele” și a mortalității biologice. Vom continua astăzi, cu îngăduința dumneavoastră, să medităm împreună la acest subiect.
În Tâlcuirea duhovnicească a modului în care s-a petrecut căderea lui Adam, Sfântul Maxim Mărturisitorul sesizează că omul cel dintâi creat, nerezemându-și ochii în lumina dumnezeiască, „s-a aplecat întreg spre simțire”, grăbindu-se, „ca un orb”, să dobândească în mod autonom „cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu și înainte de Dumnezeu, și nu după Dumnezeu”, adică viața în sine; el a renunțat astfel, prin neascultare, l-a hrana dumnezeiască (din „pomul vieții”) potrivită naturii lui (căci „hrana vieții aceleia fericite este Pâinea ce S-a pogorât din cer și a dat lumii viață”), și a dobândit „o alta, născătoare de moarte, prin care – îmbrăcându-se în forma irațională (dobitocească) și întunecându-și frumusețea negrăită a celei dumnezeiești – a predat toată firea morții spre mâncare”. Așadar, pentru a-și duce viața lui separată, primul om a ales ca hrană fructul oprit, cu toate că a fost învățat că acesta este fructul morții și „și-a schimbat viața după asemănarea fructului, făcându-și moartea vie în toată vremea petrecerii de aici”. Pentru că, explică dumnezeiescul Părinte, de vreme ce moartea înseamnă descompunerea făpturii, iar trupul care se susține prin afluența și scurgerea de mâncăruri, se strică (descompune) în mod natural, este evident că acelea despre care Adam credea că susțin viața, au creat de fapt, în el și în noi, moartea. Astfel, prin cădere, primul om a dat morții întreaga natură umană, omul fiind, de atunci, obiectul procesului de devorare neîntreruptă a morții: „Prin aceasta, moartea trăiește în cursul acestei întregi distanțe temporale, făcându-ne pe noi mâncare ei înseși, iar noi nu mai trăim niciodată în cursul ei, fiind neîncetat mâncați de ea prin corupere” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, pp.232-234).
