„Numai sufletul curat este o oglindă neîngustată, neîntinată de atașarea pătimașă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoștința dumnezeiască” (Preotul Profesor Dumitru Stăniloae)
În emisiunile precedente am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii, precum și asupra relației dintre Iubire și nepătimire. Astăzi am continuat, abordând o nouă temă, din același registru: Treptele (sau fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic).
Există, așadar, o formă superioară de cunoaștere, pură și nemijlocită, numită cunoașterea prin contemplație unitivă. Posibilitatea acestei cunoașteri superioare (Nichifor Crainic Cursurile de mistică. I, Teologie mistică, II, Mistică germană, studiu introductiv și ediție de diac. Ioan I. Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p.242.), este universal valabilă, însă, realitatea istorică dovedește că ea se realizează doar „de către o elită de creștini, pe care Biserica îi numește «sfinți»”. Examinând viața acestora, se constată un plus de nevoințe, dar și de haruri, „considerabil în comparație cu nivelul obișnuit al maselor creștine”. Contemplația rezultată în urma cunoașterii pure și nemijlocite este superioară celor de trei categorii distinse de Sfântul Dionisie Areopagitul („Despre ierarhia bisericească”, VI, în Opere complete…, pp.94-95) în „masa integrală” a poporului creștin (prima categorie: catehumenii, energumenii și penitenții; a doua categorie: „poporul sfânt”; a treia categorie: „ordinul sfânt al monahilor”, pe care-i numește tămăduitori sau terapeuți și desăvârșiți) și care „participă gradual la viața bisericească ce exercită asupra lor cele trei mari funcții ierarhice de purificare, de iluminare și de desăvârșire” (Nichifor Crainic, Cursurile de mistică…, p.242.).
În realitate nu există o delimitare precisă între cele trei etape ale vieții duhovnicești ci numai grade de participare la viața divină, sau, altfel spus, la iubirea intratrinitară (Nichifor Crainic, Sfințenia – împlinirea umanului (Curs de teologie mistică) (1935-1936), ediție îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p.110). Trebuie precizat de asemenea, că întregul proces al tămăduirii omului și urcușul spre desăvârșire se realizează în Biserică, care este totodată spațiul teologic al paternității duhovnicești (cf. Ierom. Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.17), implicit spiritualitatea ei, care nu este un sistem filosofic ci revelația iubirii lui Dumnezeu în lume și pentru lume (cf. Joost van Rossum, „Reflections on Byzantine Ecclesiology: Nicetas Stethatos «On The Hierarchy»”, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 25, no.2, Crestwood, New York, 1981, p.83).
