Colindătorii de pe Valea Someșului, ajungând în curtea gazdei îi adresează această întrebare: „Lăsați Crăciunul să intre în casă?” În felul acesta, ei așteaptă un răspuns care să le permită să înainteze și să intre în gospodăria celui colindat, aducându-L deodată cu ei pe Hristos Însuși, Crăciunul cel adevărat, și, în consecință, împreună cu El, spiritul adevărat al sărbătorii. Că lucrurile se întâmplă așa ne-o dovedesc chiar colindele noastre, care Îl arată pe Domnul în fruntea cetei de colindători. Bucatele sunt pregătite pentru Oaspetele tainic și bucuria întâlnirii se arată în organizarea ospățului în detaliu. Voi cita câteva versuri dintr-o colindă care argumentează această înțelegere: „Ci-mi aștept pe Dumnezeu/ Să mi-l ospătez și eu/ Cu vin roșu ovăsit/ Dumnezeu fie sosit./ Vină-n casă, după masă/ Găsi-n în casă masa-ntinsă/ Și pe masă vadra plină./ Și ședea și ospăta./ Şedea azi şi şedea mâine,/ Săptămâna, luna plină./ Dacă luna se-mplineară/ Dumnezeu ieşea afară,/ Sus la cer se ridicară,/ Lasă-n casă sănătate/ Şi prin curte bogătate”.
Gazda care primea ceata de colindători și pe Însuși Domnul în fruntea acesteia era chemată cu numele de „boier”, termen care nu se explică atât prin poziția socială sau starea financiară, ci mai ales pentru onoarea pe care o primea gazda prin această vizită de excepție și pentru comportamentul său nobil vizavi de oaspete și colindători. Noblețea morală era înfățișarea cea mai de cinste pentru creștinul simplu din comunitate și care-l așeza într-un echilibru calitativ cu cei care se numeau pe sine așa, însă prin intermediul celor materiale, exterioare. De aici, Crăciunul înseamnă șansa de a intra în această logică a devenirii frumoase prin întâlnirea cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit.
În continuare, ne întrebăm în ce constă Crăciunul pe care suntem invitați să-l primim în casă? Mă voi folosi, așa cum îmi este obiceiul în articolele din ultimele luni, de un fragment din scrierile Sfântului Isaac Sirul, unde acesta teologhisește despre întruparea lui Hristos. Autorul se întreabă: „Pentru ce s-a mai îmbrăcat Dumnezeu într-un trup şi s-a folosit de blândeţe şi smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său?… Spun că a făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii Lui. Tot aşa marea putere a Împărăţiei Lui care este iubirea s-a arătat prin moartea Fiului Său”[1].
Înțelegem din acest text două aspecte extrem de importante ce decurg unul din celălalt. Mai întâi faptul că motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu este împărtășirea „dragostei lui Dumnezeu Tatăl” (2 Corinteni 13, 13) către om și, în consecință prin dragostea Sa arătată în Hristos, omul să beneficieze de vederea și simțirea unui Dumnezeu de aproape – „și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23). În al doilea rând, iubirea omului, atât cât se poate arăta, are nevoie să se întâlnească cu iubirea dumnezeiască și să capete consistență, consecvență și durabilitate. În termenii Sfântului Isaac, cu aplicabilitate la taina Crăciunului, dragostea este „puterea Împărăției” de care poate omul beneficia, exprimându-și disponibilitatea și dorința de a participa la această întâlnire totală și cu caracter definitiv.
În acest context, răspunsul practic la întrebarea colindătorilor evocată în titlul acestui eseu poate fi argumentat de-a lungul a trei nivele de înțelegere – ospitalitate, apropiere și slujire, toate împreună conturând spiritul Crăciunului.
Dacă este vorba despre ospitalitate, mai întâi, aceasta indică pregătirea omului pentru Oaspetele de seamă de la Crăciun. Atât cântările liturgice, cât și colindele au ca temă principală tocmai această primire în casă, la masă, ospățul devenind metaforă a intimității, atât pentru aici, pe pământ, cât și pentru viața viitoare, în cer. Privind în istorie, argumentăm că Dumnezeu Treime vine în vizită și este ospătat de Patriarhul Avraam și de soția sa Sara la stejarul Mamvri, iar în Noul Testament metafora mesei pentru întâlnirea dintre Domnul și omul pe care l-a creat abundă, cu referire la spațiul social, dar cu deschideri înspre cel eshatologic. Iar liturghia Bisericii este granița dintre cele două, unde ospățul, ca părtășie intimă la viața lui Dumnezeu, se trăiește ca un exercițiu aievea. În al doilea rând, ospitalitatea se extinde de aici în spațiul social, de vreme ce masa însăși, plină de bucate, cheamă la părtășie cu cei apropiați și cu cei care simt nevoia de apropiere. La Crăciun toate mesele sunt pline, dar, mai ales, toate porțile sunt deschise celor care ne colindă, celor care au nevoie de ospitalitate, pe modelul ospitalității arătate Pruncului călător. Cine își arată ospitalitatea și ospătează se va bucura de ospitalitatea lui Dumnezeu în Împărăția Sa, precum colindul zice: „La Dumnezeu că mergea/ La masă-L găsea/ Cu sfinții ședea”.
În continuare, cel de-al doilea moment, apropierea, descrie atât relația lui Dumnezeu cu omul, cât și a noastră, unii cu ceilalți. Un Dumnezeu de aproape ne obligă la vecinătate, la proximitate față de ceilalți. Mai întâi, în sens imediat, față de cei care geografic sunt lângă noi, dar apoi și în sens lărgit, cu caracter colectiv, general, popor față de popor. Există multă dușmănie între noi, dar și între popoare vecine, care se luptă între ele și se consumă violent în conflicte lungi și agresive. Și ne referim la războaiele dintre noi și cele din afară, dintre grupări sau popoare. Victimele sunt mereu cei mai fragili, iar cauzele ce stau la baza unui astfel de comportament sunt trufia fără limite, dorința de putere și nevoia de o viață cu standarde înalte cu prețul jefuirii celorlalți. Noua înțelegere adusă de Crăciun este apropierea unul de celălalt dincolo de credință, apartenență etnică, poziție socială sau stare financiară. Hristos se arată aproapele tuturor, cu precădere celor smeriți, săraci, singuri, vulnerabili și emarginați. A intra în atmosfera Crăciunului presupune asumarea unui astfel de comportament față de frații noștri.
În cele in urmă, slujirea, arată concretețea Crăciunului și caracterul său imediat. Domnul vine și ne colindă „împreună cu soțul Său”, adică cu orice om de bună credință. De aceea, Crăciunul devine o întâlnire cu „Fratele cel mare”, dar și cu orice „frate prea mic”, care are nevoie de slujirea noastră. Biserica Îl cinstește la acest praznic pe Hristos cel sărac, dar tot ea Îl caută și-L slujește pe Hristos în cei săraci, termen asumat în sens generic cu referire la toți cei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale și au nevoie de ajutorul nostru. Este nevoie de un salt de la a vorbi frumos la a face bine. De aceea, nu există Crăciun fără a ne apropia cu dragoste de celălalt și a-l sluji în ceea ce acesta are nevoie. Ne referim aici la vizite în spitale, în centrele sociale, de copii, vârstnici sau bolnavi, la a-i cerceta pe cei singuri sau a-i lua la masa noastră, la a da un telefon celor care se bucură de un semn de la noi și multe alte gesturi de acest fel. În sens generic, este vorba de slujire care să aducă speranță.
În felul acesta, spiritul Crăciunului, generat de întâlnirea cu Domnul și cu frații Săi, se exprimă ca bucurie, prin ospitalitate, apropiere și slujire, și acest lucru și în casa noastră: „Asta-i seara de Crăciun/ Să te veselești om bun./ Nașterea cu bucurie/ La mulți ani cu veselie!”
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II recent descoperită, trad. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2003, 3,4,78.
