Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, respectiv Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. În emisiunea de față am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra Lucrării terapeutice plină de iubire a părintelui duhovnicesc.
Încă de la începutul luptei (sau nevoinței) sale duhovnicești, omul trebuie să păzească calea cea îngustă și dreaptă (Matei 7, 13-14), să știe să se ferească de primejdiile care-l înconjoară, să știe în permanență ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, să împlinească poruncile și să pună în lucrare virtuțile, chiar cea a dreptei judecăți, pe care o poate câștiga (chiar dacă nedeplin) mai ales prin citirea Sfintei Scripturi sau a literaturii duhovnicești. Însă, pe cele dintâi trepte ale vieții duhovnicești, este nevoie de o călăuză pricepută care să împlinească lipsa de deplinătate a puterii sale de discernământ, un părinte duhovnicesc (πνευματικος, πατήρ, αββας) sau Bătrân (γέρον, în limba greacă; în limba rusă cuvântul folosit fiind stareț). Nevoia de îndrumare duhovnicească ține atât de neputința omului de a se cunoaște pe sine însuși, de a-și percepe la adevărata dimensiune și calitate faptele atâta timp cât n-a ajuns la curăția nepătimirii (care face deplină puterea deosebirii și duce la desăvârșita cunoaștere de sine), cât și de primejdia de a se rătăci sau de a cădea, care este cu atât mai mare cu cât omul a sporit mai mult în viața duhovnicească, fiindcă nu numai cei „începători” au nevoie de o asemenea călăuzire, ci și cei „sporiți” .
