S-au adunat multe secole de când Maica Domnului e preacinstită la Muntele Athos, ca ocrotitoare a tărâmului sfințit prin harul și prezența ei. Maica Domnului este împodobită în Grădina ei cu flori alese, monahi care au ales învierea din păcat, piscul desăvârșit, poteca cea mai îngustă și anevoioasă, lipsită de bucurii firești (nouă) și dorințe.
Asa cum bine a articulat dogmatistul și preot Cornel Toma în prefața cărții ,,Asceză și îndumnezeire”, scrisă de canonistul și aghioritul Gheorgheos Kapsanis, ,,Sfântul Munte oferă cea mai autentică și cea mai reprezentativă teologie și spiritualitate ortodoxă, ortodoxia bucurându-se de o triadă a munților sfinți: Sinaiul – Vechiul Așezământ, Taborul – Legământul Nou și Athosul- arvună a Veacului viitor”[1].
În Grădina ei, toți monahii au un statut aparte. Cu toții se îndulcesc de vederea duhovnicească a Maicii Domnului prin viața contemplativă care atrage harul dumnezeiesc. Nu există călugăr sau închinător care să nu fi simțit mireasma Preasfintei, nevoia de a-i mulțumi pentru toate darurile și mijlocirile ei către Fiul.
La Athos, cele mai multe dintre privegheri sunt închinate Preasfintei, sfintelor icoane împodobite cu chipului ei, atât de prezent în sfintele locașuri încât, ai sentimentul că Preasfânta e co-nevoitoare cu toată suflarea aghiorită. Sfinții Paisie și Efrem Katunakiotul au avut momente când opreau sfintele slujbele pentru că vedeau candelele mișcându-se. Maica Domnului îi cerceta. Iar după acele clipe simțeau o mireasmă dumnezeiască, clipe în care harul îi acoperea, îi scotea din acea uscăciune sufletească, brazde lăsate de retragerea harului.
Astfel, cu o emoție sfântă, Cuviosul Iosif Vatopedinul, relatează un episod în care Cuviosul Efrem a fost vizitat de Preasfânta: ,,Într-o zi, Sfântul Cuvios Părinte Efrem Katunakiotul a avut un musafır. La un moment dat, părintele tremură ridicându-se în picioare, își aplecă capul și așteaptă în tăcere ceva. ,,Ce se întâmplă, Gheronda?” întreabă musafirul. ,,-lartă-mă, copilul meu pentru această mișcare bruscă, dar Fecioara Maria tocmai a trecut să ne binecuvânteze. În fiecare zi trece pe lângă Chiliile călugărilor de aici de pe Muntele Athos pentru a ne binecuvânta pe toți unul câte unul”[2].
Nu-i la îndemâna oricui să fie călugăr în Grădina Maicii Domnului, dar nici imposibil. Cel care vede în Muntele Athos un tărâm al învierii din moartea păcătului, acela calcă drept, pornește cu cuget curat și smerenie, vitale în dobândirea ascultării, virtutea virtuților. Pe când acela care vede în Muntele Athos o comunitate mult mai dinamică decât cea în care se află, pornește greșit, înainte de a încerca să imite viețuirea sfântă. Căutând mai mult la frumusețea estetică a locului decât la propria stare duhovnicească, acela va deveni unealtă a diavolului prin care va stârni războaie, încercând să-i dărâme pe cei cu rânduială în viața monahală.
La Muntele Athos, Maica Domnului e în inima fiecărui monah, o inimă rănită de dragostea și acoperământul ei. Sfântul Paisie Aghioritul socotea că este cu neputință ca cineva să-și piardă sufletul dacă o cinstește pe Maica Domnului. Nostalgic, Cuviosul își amintea de primii lui pași la Academia pustiei unde a învățat științele Cerului. Încă din lume, Cuviosul își imagina Athosul ca pe o veritabilă Grădină edenică, împodobită cu pomi și flori alese. Însă primul impact cu tărâmul sfânt i-a pecetluit o altă panoramă, una duhovnicească: ,,Înainte de a merge în Sfântul Munte, îi auzeam pe unii spunând că este „Grădina Maicii Domnului” și mă așteptam să găsesc aici flori, pomi fructiferi etc. Când am ajuns aici și am văzut castani sălbatici, tot felul de arbuști, am înțeles că Grădina Maicii Domnului este duhovnicească. Mai târziu am simțit în ea și prezența Maicii Domnului[3]”.
În acest loc binecuvântat, privegherile și cântările închinate Preasfintei au ceva aparte, începând de la imnografie și sfârșind în partituri. Eu aș zice că sunt depozite de har împărțite în chip tainic și minunat celor care se nevoiesc. Sfântul Iosif Isihastul, acest ,, general al Duhului Sfânt”, așa cum l-a numit Cuviosul Sofronie de la Essex, a fost învrednicit de harul Preasfintei, producându-i o durere sfântă, o rană în inima înghițită de Domnul.
În biografia închinată marelui său dascăl intitulată ,,Starețul meu Iosif Isihastul”, Cuviosul Efrem Filoteitul, surprinde inima rănită a starețului său, una care ardea de iubire față de Maica Domnului, manifestată prin lacrimile ce îi curgeau șiroaie la simpla pomenire a numelui ei: ,,Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif. Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei. Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină: Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi. O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu? Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei”[4]. Aceasta e grădina Maicii Domnului. Una prin care te poți ofili sau îndumnezei prin topirea sinelui și a patimilor.
Pentru mine, vacanțele studențești petrecute la Chilia Sfântul Ipatie din Muntele Athos, concediile, drumețiile, privegherile de noapte, muzica bizantină, ascultările, toate acestea, au fost un exerciţiu de isihie, o sursă de formidabile căutări spirituale. Athosul te reabilitează, te inițiază în înțelegerea profundă a cultului și a valorilor sale ancorate adânc în tradiția Sfinților Părinți. E locul în care redescoperi noaptea deplină la smocul lumânării, îndemânarea, tăcerea, adulmecarea și simplitatea. De aceea, nu cred că e demn să vorbim despre o decadență duhovnicească a Athosului, chiar dacă modernismul și-a lăsat amprenta peste zidurile medievale. Tăcerea călugăriului a rămas aceeași, adâncită în Rugăciunea inimii, poate mai mult ca oricând. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeşte, în tăcere, unit cu toate și desprins de toate ( Avva Evagrie). Dar uneori vorbește și atunci zidește, deoarece se face pildă prin însăși viaţa petrecută de monahi.
Când vreau să gust din duhul niptic -filocalic al Cuvioșilor Părinți Arsenie de la Prislop și Dionisie de la Colciu, cobor la Vatoped și mă îndrept către Chilia Sfântul Ipatie. La această veritabilă fortăreață a Athosului, am descoperit tăcerea monahului, un loc unde nu numai părticelele sfintelor moaște sfințesc, ci însăși asceza nevoitorului. Aceasta a metamorfozat totul !
Tot aici am descoperit o chilie portabilă: tăcerea monahului. O poartă peste tot. Chiar de va ieși din chilia văzută, călugărul ipatiot găsește odihnă în Rugăciunea inimii, chilia nevăzută. Monahul, omul rugăciunii, nu va ieși în afara acestei chilii niciodată.
Chilia Sfântul Ipatie nu-i un loc oarecare. Fiecare parte a Muntelui Athos își are specificul său, de la ciclul cotidian al rugăciunii până la specificul culinar. La Sfântul Ipatie toate se întâlnesc în extazul inimii smerite, descoperi o întreagă teologie a pocăinței; bărbați duhovnicești angajați pe calea îndumnezeirii în ciuda neputințelor.
Răsfoind prin scrierile Starețului Emilianos Simonopetritul, am dat de următorul pasaj definitoriu acestui minunat loc, numit și Gradina Maicii Domnului, îmbibat de apofatismul tăcerii și trăiri niptice : ,,Dacă noi monahii, nu am venit la mănăstire pentru isihie ( tacere), atunci pentru care alt motiv am venit? Dacă n-am venit ca să strigăm ,,Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, spuneți-mi pentru ce am venit? Dacă nu am venit pentru asta, am dat greș cu adevărat, ne-am ieșit din minți”[5].
Așadar, fiecare închinător are datoria de a coborî Athosul în inima lui, pentru că doar așa se va putea adânci în apofatismul Ortodoxiei . Astăzi, în comparație cu veacurile trecute, sufocați de afluența pelerinilor, aghioriții își jertfesc propria dispoziție pentru ca omul să se îndulcească de misterul Muntelui ascetic.
Mă simt dator să-mi îndrept gândurile spre acesti preacuvioși monahi aghioriți, lucrători în Grădina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ,,adevărați imitatori ai dragostei dumnezeiești”, care au părăsit lumea și trăiesc nemijlocit în adevărata lume transfigurată”, zicând împreună cu Sfântul Nicodim Aghioritul:,,Oh, Sfinți Părinți, binecuvântați călugări și pustnici, noi, cei ce suntem păcătoși, vă mărturisim pe voi binecuvântați, cei tineri pe cei bătrâni, fiii pe părinți, păcătoșii pe sfinți”.
[1] Arhim. Gheorghios Kapsanis, Asceză și îndumnezeire, traducere din limba greacă de pr. Cornel Toma, Editura Marineasa,2006, p. 5.
[2] Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Ed. Evanghelismos, București, 2004, p.34.
[3] Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești VI, Despre rugăciune, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos. București, 2013, pp. 80-81.
[4] Arhim. Efrem Filoteitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 413-414.
[5] Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri şi cateheze vol IV- Cuvânt despre ascultare şi priveghere, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2011, p. 15.
Autor: Teologul Grigore Constantin
foto: munteleathos.ro
