Vă propun să pornim astăzi în înțelegerea Maicii Domnului și a acțiunilor ei de la compararea a două episoade evanghelice: ispitirea din Carantania și nunta din Cana Galileii. Personajul principal al amândurora este Hristos. Și într-o parte, și în alta, este contactat de cineva, cu intenții clar conturate. În cel dintâi, partenerul de dialog este diavolul, în cel de-al doilea Maica.
Și unii, și alții, au intenții precise. În cea dintâi situație, intenția este de a-L compromite pe Hristos, de a-L face să-și arate adevărata față acționând la solicitarea concurenței, spre se arăta lumii că este, dacă nu subordonat acesteia, măcar în cârdășie cu ea. În cea de-a doua, de a salva de la compromis și rușine o nuntă, prin realizarea unei minuni cu impact social. Dacă diavolul ține să-L ispitească pe Hristos exacerbându-i vanitatea, Fecioara Maria îl ajută să scape de o potențială stare de mândrie care l-ar fi putut cuprinde gândindu-se când va săvârși prima minune, căci Îl face să își schimbe brusc planurile și să dea o mână de ajutor tinerilor care tocmai întemeiau o familie.
Cele două pericope sunt importante în primul rând din punct de vedere teologic. Ilustrează două ipostaze de comportare ale Dumnezeirii. În cea dintâi, ne arată că Fiul Întrupat nu poate fi tentat, e capabil să reziste oricărei încercări de ducere în ispită. În cealaltă, îl deconspiră ca fiind ascultător mamei și cu compasiune pentru nevoile aproapelui. O analiză a dimensiunii lor sociale ar reliefa și două mecanisme tipologice de acțiune. Căci nu doar cu Hristos acționează diavolul în acest fel. Metodele îi sunt diferite, intențiile și mecanismele sunt aceleași. Și în omul credincios, vrăjmașul ațâță vanitatea, apoi, gradual, când se izbește de nereușită, frica și pofta, ambele menite să-l aducă pe cel ispitit la închinare și cădere.
Și Maica lucrează la fel în inimile noastre. Ne abordează direct, se adresează cu căldură, însă fără menajamente. Merge direct la subiect, mizând pe faptul că dragostea ei de mamă va rodi în sufletele noastre de fii. Are mereu în vedere un bine altruist, niciodată realizarea unui scop egoist. Și niciodată Maica nu cere ceva pentru sine. Nici Fiului, nici nouă, copiii ei. Dragostea și evlavia pe care i le purtăm vin drept consecințe firești, dar secundare ale activității ei. Nu sunt dorite, iar beneficii avem noi mai mult decât are dânsa, din recunoașterea firescului unor lucruri.
Iar dacă prezența celui rău se face vădită prin stări de angoasă, îngrijorare sau instabilitate emoțională, cea a Fecioarei e mereu aducătoare de liniște, pace și împlinitoare de gânduri bune. Doar să se găsească astfel de gânduri, că ea, precum o mamă bună ce este, intră în acțiune. Le duce la tronul Fiului celest și nu ne lasă să cădem pradă stării de neîmplinire! Iată așadar, cât de simple sunt mecanismele de lucru, atât ale Fecioarei, cât și cele ale vrăjmașului. De foarte multe ori, lucrarea Maicii, însoțită de dragostea ei, ce adesea se manifestă prin vărsare de lacrimi, vine ca o alternativă la lucrarea răului, mereu crescândă, în lumea în care trăim. Depinde de noi ce preferăm, cât de perspicace suntem în contracararea unor ispite și primirea ajutorului de sus.
Fecioara Maria rămâne mereu în vecinătate, așteptând ca noi să înțelegem „lipsa de vin” din sufletul aproapelui, să ne conștientizăm golătatea interioară, să auzim vuietul tumultului ce stă să ne înghită și să-i cerem alinare. Nu întârzie niciodată și are puterea, ca și atunci, în Cana Galileii, să-L facă pe Fiul să-și schimbe, dacă e nevoie, planul, spre a ne veni în ajutor. Cheia e la noi. Când vom conștientiza acest fapt, vom auzi,d e-o vom chema, duiosu-i glas spunându-ne: „bun venit, acasă”!
