Pe prispa însorită a unei căsuțe, pierdută sub potopul de flori de glicină, ședea o tânără mamă, la măsuța de lucru. Împletea de zor un șal pentru fetița care se juca alături de ea cu păpușile.

De la o vreme, fetița se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale. Ochișorii albaștri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mame, s-au umplut de nedumerire și, nemaiputând răbda, fetița a izbucnit:

– Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

Lăsând lucrul deoparte și privind înlăcrimată chipul drăgălaș al fetiței, mama cuprinde căpșorul bălai cu amândouă mâinile și, sărutându-și copila, îi spune:

– Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.

Ceva mai la o parte – martor tăcut la această întâmplare –, tatăl își citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, în timp ce fetița își reluase jocul, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină. S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriți.

– Ție îți plac poveștile, Mărioară?, a întrebat-o el.

– Atât de mult că nu m-aș mai sătura ascultând, a răspuns fetița.

– Atunci, ascultă, că-ți voi spune chiar acum una:

O mămică tânără și frumoasă, cu mâini albe de domniță, avea un singur copil, o fetiță, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Părinții copilei nu erau bogați și de aceea nu puteau ține nici măcar o servitoare. În timp ce tatăl se ducea la lucru, mama făcea singură toate treburile gospodăriei. Copila creștea văzând cu ochii, sub privirile pline de dragoste ale lor. Într-o zi, mama a plecat la băcănia din apropiere ca să cumpere ceva. Fetița dormea liniștită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune și a cuprins toate lucrurile din cameră. Un fum negru și des a umplut toată casa. La țipetele sfâșietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul și limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva. Mama, care tocmai se înapoia de la băcănie, îngrozită, și-a aruncat pachetele din brațe. Alergând disperată, fără a ține seamă de pericol, s-a repezit prin mulțime spre camera copilei. Toți au încercat s-o oprească, știind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau brațe puternice ca s-o țină din drumul ei. Avea un singur gând: „să-și scape copilul”. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A pătruns în odaie și din doi pași a fost la patul copilei. A cuprins-o în brațe și cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiței. Cu fetița strânsă la piept, făcăndu-i pavăză din brațele sale, a ieșit în curte. Înăbușită de fum, fetița era mai mult moartă decât vie. Ajutoarele ce i s-au dat au readus-o la viață. Copila a scăpat, însă cu prețul rănirii mâinilor mamei sale. A stat multe luni în spital. La întoarcerea acasă, mâinile ei frumoase erau acum vinete și zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau șiroaie lacrimile din frumoșii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în fața ei și sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

– Măicuță bună și sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.

(Flori în calea tineretului, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008, p. 11)

preluare: doxologia.ro