Mărturisiţi-vă Domnului că este bun!

Vremurile pe care le trăim sunt grele. Parcă toate rânduielile s-au dat peste cap şi nimeni nu ştie ce să facă. Cele rele nu se mai pot îndrepta şi cele ce lipsesc nu se mai pot număra. Priveliştea pe care ţi-o oferă societatea de consum te duce cu gândul la cetatea babilonică din Apocalipsă în care totul se vinde: ,,marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn binemirositor şi tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmoră, şi scorţişoară şi balsam, mirodenii şi mir, tămâie şi vin, untdelemn şi făină de grâu curat, grâu şi vite, oi, cai şi căruţe, trupuri şi suflete de oameni” (Apocalipsă 18, 12-13).

Un om de afaceri care comercializează casete video imorale şi tipăreşte reviste pornografice, câştigând cu aceasta o avere imensă, întrebat fiind dacă-şi dă seama de efectul distrugător al produselor sale a dat un răspuns diabolic: ,,eu ştiu că acestea nu pot face bine nimănui, dar dacă oamenilor le place să mănânce rahat eu li-1 ofer cu mărinimie”.

Ne întrebăm: cum am ajuns atât de jos? Răspunsul este: lepădându-ne de Dumnezeu şi împreunându-ne cu satana. Ştim că în starea paradisiacă omul era fericit şi era fericit fiind curat şi în comuniune cu Dumnezeu. În grădina din Eden, Adam şi Eva vorbeau cu Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu îi întărea, iar gustarea din Pomul Vieţii îi nutrea şi-i făcea nemuritori. Vorbeau cu Dumnezeu ,,faţă către faţă”, iar, aşa cum spun mulţi Sfinţi Părinţi, Pomul Vieţii era Hristos Dumnezeu; cuminecându-se din El aveau viaţa adevărată. Cum s-a produs catastrofa? Diavolul, potrivnicul lui Dumnezeu, spiritul rău, a născut în sufletul omului mândria şi pofta.

,,Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moartea” (Iacov 1, 15). A început cu Eva, ştiind-o mai slabă, care 1-a determinat şi pe Adam să guste din fructul oprit, din  ,,pomul cunoştinţei binelui şi răului”.

Dar oare numai din pricina păcatului au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu ,,Pomul Vieţii? Nu numai, ci mai ales din lipsa spovedaniei, a pocăinţei. Ne relatează Scriptura că Dumnezeu ,,se plimba prin Rai în răcoarea serii” în momentul în care 1-a abordat pe Adam. De când a păcătuit şi până la ,,răcoarea serii” Adam a mai rămas în Rai. Şi ar fi putut rămâne mult şi bine dacă ar fi făcut un singur lucru, dacă s-ar fi spovedit, dacă s-ar fi pocăit.

Dumnezeu, Părintele şi Duhovnicul desăvârşit îl abordează pe Adam care se ascunsese în tufiş dându-şi seama că este ,,gol”, că şi-a pierdut prin păcat slava cea dintru început cu care era îmbrăcat. Şi-1 întreabă Dumnezeu:

  • Adame, unde eşti?
  • Aici sunt Doamne, dar mi-e ruşine că sunt „gol”.

Oare nu ştia Atotţiitorul că Adam păcătuise şi că este ,,gol”? Ştia prea bine, dar cu gingăşia de Părinte, respectându-i libertatea şi personalitatea pe care El Însuşi i le-a dăruit, îi pune câteva întrebări ajutătoare pentru a-1 determina să ajungă la mântuitoarea pocăinţă. Dacă ar fi răspuns: Aici sunt Doamne, ţi-am călcat porunca, am mâncat din pomul oprit şi am ajuns ,,gol”, dar te rog, iartă-mă, Dumnezeu l-ar fi iertat şi ar fi rămas în Rai. Ce l-o fi stăpânit în clipa aceea, mândria, ruşinea, frica? Tragică neputinţă care se repetă cu fiecare din noi. Observăm că suntem ,,goi”, ba poate chiar intrăm cu Dumnezeu în dialog la spovedanie, ne dăm seama de starea de decădere în care suntem, dar nu cutezăm să recunoaştem faptul că iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de mărire, cu tot cortegiul de păcate născute din ele, ne-au adus în această situaţie.

,,Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Facere 3, 11)

O, preabunul Părinte! El ştia că mâncase, dar voia să-1 facă să recunoască, să smulgă rădăcina răului din sufletul lui. Şi bietul Adam, în loc să recunoască, caută argumente, încearcă să-şi motiveze păcatul:

,,Femeia, pe care Tu mi-ai dat-o, să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3, 12).

Ştim tot restul tragediei: Adam nu şi-a recunoscut vina, nu s-a spovedit, a fost dat afară din Rai şi dimpreună cu el, toţi urmaşii lui am fost sortiţi să ne câştigăm pâinea în sudoarea frunţii, până ce ne întoarcem în pământ ,,căci pământ suntem şi în pământ ne întoarcem”. Iar sufletul? ,,Sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat”(Ecclesiast 12, 7), primind ceea ce i se cuvine.

N-a suferit însă Dumnezeu să-şi vadă nenorocită creatura Sa. La momentul potrivit a despicat istoria în două, S-a întrupat şi prin Jertfa Crucii Sale, Hristos Dumnezeu ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii, a întemeiat Biserica.

În Biserică Dumnezeiasca Liturghie ne dă posibilitatea de a ne apropia din nou de ,,Pomul Vieţii”, de Sfânta Euharistie, de a câştiga viaţa cea de veci. ,,Eu sunt Pâinea cea vie, zice Hristos, Care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu ” (Ioan 6, 51).

Pentru a te apropia de ,,Pomul Vieţii”, de Sfânta Cuminecătură, nu poţi rămâne ,,gol”, ca şi Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să te îmbraci în haina albă a harului, a energiei dumnezeieşti, celei necreate pe care o revarsă Dumnezeu în Biserică. Lucrul acesta se realizează pentru neofiţi prin Botez, iar pe parcursul vieţii prin Spovedanie. ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), ne spune Sf. Apostol Pavel.

În ce-i priveşte pe cei mari, botezaţi fiind şi totuşi păcătuind, căci ,,dacă zicem că păcat nu avem ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8), ei se curăţesc prin pocăinţă, prin spovedanie. Sfântul Ioan Teologul a văzut în cer, ,,mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcată în veşminte albe” (Apocalipsă 7, 9). Cine şi cum realizează această lucrare de curăţire duhovnicească, de spălare a veşmântului sufletesc „în sângele Mielului”? Duhovnicul în Spovedanie. Această putere de a curăţa şi tămădui sufleteşte, de a ierta în numele Său, a transmis-o Mântuitorul slujitorilor Săi după înviere când ,,a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Întotdeauna a fost mare rolul duhovnicului şi cu atât mai mult astăzi când pustiul spiritual se întinde. Oamenii deosebiţi s-au format în jurul duhovnicilor buni. Adevărata viaţă duhovnicească se ,,uceni-ceşte”. Părinţii vestiţi din pustiul Egiptului, din pustiul Iordanului, din Bitinia sau din alte locuri, ba chiar şi de la noi, pe lângă faptul că aveau în jur zeci de ucenici îi primeau şi pe pelerinii ce veneau de la zeci şi sute de kilometri. Nu zadarnic ne povăţuiesc Calist şi Ignatie Xanthopol: ,,înainte de toate… caută, cu toată silinţa un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce le spune din Sfintele Scripturi şi să se arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuşi” (Filocalia VIII, pag. 32).

Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă cu tărie că împotriva atacurilor repetate şi persistente ale gândurilor şi simţămintelor păcătoase nu există o mai bună armă, pentru un începător, decât spovedania. Spovedania este, altfel spunând, unica armă în momentul asaltului. În orice caz este arma cea mai puternică şi cea mai eficace. Apelează la ea cât mai des posibil cu toate şicanele ce ţi le face diavolul, apelează la ea până ce diavolul cu toate ispitele se va îndepărta de tine. Diavolului îi place ca răul să se facă în taină, lui îi place să trăiască nebăgat în seamă, să rămână în umbră. El ,,pândeşte din ascunziş, ca leul din culcuşul său; pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el” (Ps. 9, 29), pândeşte pe cel fără de experienţă şi fără de forţă duhov-nicească. El nu suferă să fie demascat şi aşteaptă ziua cea mare. De unde îi vom lua acum pe aceşti mari doctori de suflete, pe aceşti duhovnici al căror număr scade? Ei trebuie formaţi şi unde îi vom forma? La şcolile teologice ar fi răspunsul firesc. Dar şi acolo, din păcate, lipsesc marii duhovnici care trebuie să-i formeze pe cei de mâine. Duhovnicia nu se învaţă numai din cărţi. Ba, din nefericire, bietul învăţăcel înainte de a ajunge doctor de suflete, pentru că nu este avertizat la timp, poate cădea în păcate cum ar fi desfrânarea sau sodomia, care după canoanele Sfintei Biserici, nu i-ar mai îngădui niciodată să devină preot duhovnic. Totuşi duhovnicia se învaţă şi din cărţi. Pentru a umple măcar în parte un gol, până când vom reuşi să alcătuim o carte adusă la zi cu toate frământările sufleteşti prin care trece duhovnicul şi credinciosul la acest început de mileniu, ne-am gândit să retipărim o lucrare de referinţă în domeniu, alcătuită în anul 1939 de către părintele Petre Vintilescu, pe atunci decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, intitulată ,,Spovedania şi Duhovnicia”. Le va fi de mare folos tinerilor teologi, noilor hirotoniţi, preoţilor în general şi credincioşilor preocupaţi de îmbunătăţirea lor sufletească. Am mai sfătuit pe duhovnici să se aplece şi asupra ,,Cărţii foarte folositoare de suflet” a Sf. Nicodim Aghioritul şi asupra colecţiei de canoane a Bisericii.

Mare nevoie avem de duhovnici buni. Nimeni nu poate uita mângâierea sufletească pe care a simţit-o atunci când părintele Paisie Olaru i-a atins creştetul citindu-i rugăciunea de dezlegare, sau folosul sufletesc cu care a plecat după o întâlnire cu părinţii Dumitru Stăniloae, Cleopa Ilie, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Serafim Popescu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Constantin Galeriu, Mina Dobzeu, Rafail Noica, Ioan Iovan, ca să-i citez doar pe cei ce mi-au venit mai repede în minte.

Nimeni nu şi-ar da sufletul, cu sensibilităţile şi tainele sale, pe mâna oricui. Dacă ai o suferinţă trupească grea te duci la un medic priceput. Nu te vei lăsa operat de un felcer. Cu atât mai mult când e vorba de o suferinţă sufletească trebuie să apelezi la duhovnic iscusit. El este omul Duhului, cu rănile sufleteşti tămăduite, care ca şi porumbiţa zboară peste spurcăciuni şi nu se întinează.

În lucrarea sa duhovnicul se va folosi de învăţătura culeasă din Sfintele Scripturi, din Sfinţii Părinţi, din experienţa marilor duhovnici, precum şi din canoanele Bisericii pe care le va aplica în duh şi nu în literă. Însuşi canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic (II Trulan) îl sfătuieşte pe duhovnic: ,,Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega, să cerceteze felul păcatului şi aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva folosindu-le pe amândouă fără măsură să greşească în privinţa izbăvirii celui încercat. Căci nu e simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului.

Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doctoricească în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea celui ce a păcătuit şi dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta de întoarcerea sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului, şi dacă vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie.

Căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe; şi nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii, ci în orice chip să stea împotriva suferinţei, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii şi pe cele ale obiceiului, dar să urmăm chipul cel mai îndătinat, la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile”.

Se observă astăzi însă o desconsiderare totală a sfintelor canoane, mulţi socotindu-le depăşite sau căzute în desuetudine. Lucrurile nu stau aşa. Orientativ ele rămân valabile. Bagatelizarea păcatelor şi tratarea lor cu uşurinţă duce multe suflete la pierzare. În Pateric există un caz când un bătrân din slăbiciune şi din prea multă iubire faţă de ucenicul său nu-i dădea canoane şi nici nu-1 punea la nevoinţă. Pe deasupra, în mod formal, ucenicul ducea o viaţă evlavioasă. S-a întâmplat că Dumnezeu l-a luat pe ucenic de tânăr de pe pământ. Mare a fost uimirea bătrânului care se aştepta ca ucenicul lui să ajungă în fericire, când l-a văzut, cu duhul, chinuindu-se în iad. Şi aceasta din pricina toleranţei şi slăbiciunii lui. Datorită superficialităţii cu care tratează preoţii astăzi păcatele credincioşilor, implicit şi pe ale lor, vedem, prea puţină lume făcând progres duhovnicesc. O consecinţă şi mai gravă este aceea că slobozindu-i la Împărtăşanie fără să le fi dat canonul de pocăinţă necesar îi împing la sacrilegiu şi pierzanie. Sfântul Apostol Pavel dă îndemnul ,,Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel care mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29).

În acelaşi timp duhovnicul este şi părinte. Prin darul lui Dumnezeu, cu gingăşia şi înţelepciunea ce trebuie să le aibă, va observa zbuciumul sufletesc şi căinţa din sufletul credinciosului şi nu-i va da un canon ce l-ar putea descuraja şi duce la deznădejde. Tot din Pateric este ilustrativ în acest sens sfatul dat de avva Sisoe când l-au întrebat unii: ,,de va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. Iar ei au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi a răspuns: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face agapă, intra-va şi el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu”.

Duhovnicul trebuie să aibă cunoştinţe de psihologie, de biologie, de sociologie, fiii săi sufleteşti făcând parte dintr-o lume atât de complicată. O spiritualitate înaltă se realizează cu duhovnici, care dacă n-au o bogată experienţă ascetică şi mistică, apoi trebuie ca măcar noţiunile legate de Taina Spovedaniei şi de structura psiho-fizică a omului să le aibă limpezi. Nici chiar structura psihologică a persoanei, spune Nicolae Mărgineanu în lucrarea sa Condiţia umană, nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică şi fără suprastructura socială. Complexitatea fiinţei umane se datoreşte îngemănării dintre spirit şi materie, iar pentru a o putea înţelege şi ajuta trebuie să intuim această interconexiune dintre structura psihologică, infrastructura biologică şi suprastructura socială. Aceste lucruri le poate cunoaşte foarte bine, ba poate mai complet, un psiholog, însă psihanaliza de care el este în stare nu poate înlocui mărturisirea sacramentală, spovedania. Pe duhovnic noţiunile de Psihologie îl ajută doar să înţeleagă mai adânc conflictele şi dificultăţile sufleteşti ale credincioşilor ce vin la spovedanie.


† Andrei Andreicuț, Spovedania şi Liturghia salvează omenirea, Editura Renaşterea, 2014

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.
Mai multe din Catehetica
Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Chiar dacă trupurilor noastre vor învia, să nu uităm că pentru inițierea acestui proces trebuie ca mai întâi să fi murit. Gândul la înviere ne face, așa cum spuneam în rândurile anterioare, să privim viața și moarte cu alți ochi. Faptul că Hristos a înviat, că S-a...

Despre înviere în învățătura ortodoxă

Despre înviere în învățătura ortodoxă

Ce poate fi mai greu decât să crezi că omul va învia! Cine a înviat? Nimeni, se vor grăbi unii să spună. Și pe timpul Mântuitorului era o categorie socială și religioasă care susținea că omul nu mai învie, deși informații cu privire la această realitate avem încă din...

Despre moarte în învățătura ortodoxă

Despre moarte în învățătura ortodoxă

Nimic nu pare mai rece, mai înfricoșător, mai tainic decât moartea. Dacă în cateheza precedentă am atins câteva idei despre viață, despre rostul nostru pe pământ, în aceste pagini vom avea în atenție pragul ce trebuie trecut înainte de a vedea viața cea adevărată. Ce...

Despre viață în învățătura ortodoxă

Despre viață în învățătura ortodoxă

Creștinii recunosc în unanimitate că lumea este opera unui Dumnezeu atotputernic și iubitor. Nimic din ceea ce vedem, simțim, pipăim, auzim, nimic din ceea ce există sub soare nu ar fi dacă Dumnezeu nu ar fi Creatorul absolut. Cosmosul, cele văzute și cele nevăzute, i...