Maternitatea Maicii Domnului implică în primul și în primul rând acel „fie!”, rostit în chip hotărât în fața arhanghelului.Din acel moment, ea devine cea care-L poartă în pântece pe Hristos. Îi va fi mamă, comportându-se întru totul la modul superlativ din această postură. Există însă și o altă dimensiune a acestei calități mariane, anume maternitatea universală. La poalele Crucii, cu inima frântă de durere, ea acceptă să devină mama întregii lumi. Să-mbrățișeze, în inima-i străpunsă de sabie, umanitatea pentru care Fiul se jertfise.
Acest lucru explică de ce, în întreaga istorie a Bisericii, nimeni nu s-a bucurat de o popularitate și de o evlavie din partea credincioșilor, ca Maica. Reprezentările iconografice vin să ilustreze cum tandrețea ei maternă este capabilă să-nvăluie întreaga lume, ascultând necazurile și tămăduind dureri.Oamenii au îndrăzneală să i se destăinuie și se lasă călăuziți de dragostea și bunătatea ei. Icoane precum cea de la Nicula, ce găzduiește cu certitudine cel mai mare pelerinaj din spațiul românesc, cu prilejul Praznicului Adormirii, vin să ilustreze deopotrivă grija și dragostea nestrămutată a Măicuței pentru popor și iubirea acestuia pentru dânsa.
Maternitatea universală este însă, sub multe aspecte, similară cu cea personală în cazul ei. Are chiar și consecințe asemănătoare. Bunăoară, durerile suportate din pricina Fiului, fac ca prin însuși sufletul ei să treacă sabie. De-a lungul veacurilor, însă, multe alte săbii au produs dureroare răni sufletului ei dedicat de mamă. Niciuna nu i s-a datorat lui Hristos, ci fiilor pe care i-a luat sub platoșa-i protectoare ca urmare a cererii Lui. De câte ori n-a plâns ea, în ceruri sau din icoane, în decursul mileniilor? Uneori a făcut-o ca să-i prevină pe oameni că vin timpuri grele. Alteori, a plâns împreună cu suferinzii. Din păcate, de cele mai multe ori a plâns din pricina păcătoșilor. Dacă întâia sabie ce i-a străpuns sufletul a fost rodul muncii celor care-I urau Fiul, multe dintre cele următoare s-a datorat tocmai fiilor neascultători. Și astăzi, multe tăișuri i-l străbat, parcă cu tot mai multă cruzime. Prin fiecare faptă rea, prin orice imoralitate și prin tot ceea ce oamenii fac contrar Evangheliei, aruncă cu pietre în obrazul Maicii Domnului. Îi produc suferință și lezează sentimentul nobil al dragostei pe care ea îl nutrește, în chip gratuit și dezinteresat, pentru fiecare dintre ei.
Dar, ca orice părinte, mama e tot mamă. Suferă-n singurătate, dar nu-i abandonează. Așa face orice părinte bun. Oricât de prăpădit i-ar fi copilul, e tot al lui. Ba parcă uneori, se simte responsabil pentru faptele lui reprobabile. Și așteaptă, făcând din noapte zi și smulgându-și părul alb ce-i mai străjuiește podoaba capilară, întoarcerea lui. Ca tatăl din parabola Fiului risipitor. Așa face și Maica, pentru fiecare dintre noi. Multe fire albe i-am scos, de bună seamă. Multă durere și multă așteptare i-am pricinuit. Multe lacrimi au putut vărsa ochii ei vreme de mai bine de două milenii. Și totuși, ne așteaptă cu răbdare și uită de toate când facem primii pași de-ntoarcere. Ca o mamă ce-și vede fiii adunați din depărtări la ceas de praznic, nu mai știe ce să ne pună pe masa sufletului, spre a ne vedea bucuroși.
Iubiții mei, conștientizând calitatea noastră de fii ai Fecioarei Maria, poate că nu ar fi rău să folosim răgazul acestor zile, gândindu-ne la suferințele pe care i le-am pricinuit. N-ar fi rău să ne cerem iertare și să punem început bun. Să-ncepem din nou să-i călcăm Maicii pragul, să-i sărutăm mâna și să ne dorim să venim din nou acasă, împreună cu Fiul ei, în singurul loc în care putem fi pe deplin fericiți.
