Există două situații ușor verificabile când vine vorba despre smerenie în spațiul social, pe care le-aș asocia, cea dintâi celor credincioși, iar cea de-a doua celor cu mentalități seculare. În primul caz, smerenia este una dintre cele mai vehiculate lucrări ascetice în Biserică și de care se vorbește mult. Nu se poate înțelege viața spirituală, în general, fără atitudinea smerită și aproape că nu este discurs în care să nu fie invocat acest lucru. Însă, în ciuda acestei realități, nu este deloc simplu să o întâlnim întrupată aievea, fie și în cei care se socotesc înrolați în viața bisericească. De la multa referire care se face la smerenie a și ajuns acest termen, din nefericire, să primească conotații echivoce și să nu se mai înțeleagă bine ceea ce denumește. Este drept și faptul că realitatea pe care o exprimă este una extinsă, tocmai de aceea nici nu este ușor de cuprins în înțelesul său.

În ce privește cea de-a doua situație, pentru cei din afară, poate și din pricina uzanței exagerate și fără o suprapunere exactă și autentică, a vorbi despre smerenie este aproape similar cu a-i descrie pe oamenii lipsiți de personalitate, fără inițiativă și, de regulă, fără capacitatea de a realiza ceva consistent. Un om smerit, în acest sens, înseamnă un om vulnerabil, ba chiar slab, care își ascunde neputințele și slabele-i resurse sub haina unei presupuse virtuți. De aceea, deloc de invidiat, în consecință, sub nici o formă de dorit, ba chiar de denunțat ca ceva slab și nepotrivit pentru viața umană în general.

Probabil că ambele situații nu reușesc să redea valoarea smereniei în ceea ce aceasta poate să ofere. Și acest lucru, pentru că ceea ce aceasta presupune se prezintă foarte complex și foarte greu de asimilat și asumat. În principiu, în terminologia ascetică se vorbește despre două înțelesuri mari ale smereniei, cea dintâi, într-o ordine ierarhică, este numită ascetică, iar cea de-a doua dumnezeiască. Smerenia ascetică este firească omului, pentru că îl arată, în primul rând, ca ființă creată ce este, iar în al doilea rând, în istoria-i succesivă, drept o ființă căzută. Cu toate că „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31), omul nu era de sine stătător, ci într-o fericită dependență de Creatorul său, așadar într-o stare de smerenie, recunoscându-și originea vieții și manifestându-și atașamentul față de Cel care l-a adus la existență. Cea de-a doua etapă a existenței sale, căderea, a suferit-o tocmai pentru că nu și-a asumat această origine onorantă și a eșuat prin dorința-i mincinoasă de autosuficiență, negându-și în final Părintele. Și de aici istoria unei căderi repetate pe același model.

În acest cadru, teologia ascetică propune vindecarea de o permanentă minciună, la nivelul minții, al viziunii, dar și al comportamentului, la nivelul trupului, prin apelul la asumarea unei poziționări reale, față de Dumnezeu, față de celălalt, dar și față de creație în general. Smerenia înseamnă, în acest caz, căderea în luciditate, care este, de fapt, un drum înspre regăsirea identității originare, la nivel personal, dar și colectiv. A fi smerit înseamnă a te cunoaște pe tine însuți, a te asuma în ceea ce ești și, mai ales, a-ți accepta poziția. Având în vedere caracterul cronic al părerii bolnăvicioase de sine, dobândit de-a lungul timpului, un astfel de exercițiu se face cu dificultate, cu silire uneori, ca primă etapă înspre dobândirea libertății a ceea ce este omul sau a ceea ce ar putea să devină.

După această analiză introductivă vom face apel la un prim cuvânt al Sfântului Isaac în care acesta afirmă necesitatea unei astfel de lucrări, în înțelesul său ascetic: „De nu ne vom smeri, nu vei înceta să ne smerești pe noi”. Atât în înțeles religios, cât și filosofic, cunoașterea de sine nu este doar un exercițiu al vieții, ci lucrarea de căpătâi a acesteia. De aceea se întrevede o parte consistentă a omului în acest demers, dar și o parte a lui Dumnezeu, Care ne vine în ajutor și ne oferă contexte în care să experimentăm smerenia, mai ales atunci când noi le evităm pe unele ca acestea din frică sau comoditate. Căderile noastre, resursele limitate pentru a face unele lucrări, suferințele, sărăcia, bolile uneori sau alte situații, toate pot să fie contexte în care să învățăm starea de smerenie, care poate să ne reașeze în proximitatea lui Dumnezeu, de unde am căzut prin părerea de sine. În acest caz, smerenia se trăiește și ca nevoie de ajutor și, de aici, deschiderea înspre colaborarea sinergică cu Domnul. Iar, în continuare, apropierea de celălalt ne face să nu-l mai vedem ca pe cel care ar vrea să ne ia locul, ci ca pe unul asemenea nouă, cu locul și rostul său, fiind capabili să acceptăm să împărțim cu acesta „cinstea” pe care noi înșine o primim de la Dumnezeu și de la oameni.

Și de aici saltul la cea de-a doua formă a smereniei, dumnezeiască, care, în mod firesc îi aparține lui Dumnezeu, dar pe care și omul o poate trăi împrumutând-o. Sfântul Isaac Sirul afirmă în acest sens că „smerita cugetare este haina lui Dumnezeu”, adică smerenia ca stare îi este proprie și lui Dumnezeu. Dacă în prima situație smerenia era legată de genetica specifică a omului, ființă creată și apoi căzută, deci cu conotații negative, de data aceasta smerenia dumnezeiască ține exclusiv de dragoste și de libertatea dumnezeiască pe modelul „ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Acest lucru înseamnă că smerenia, ca golire de sine și dăruire, exprimă însăși viața lui Dumnezeu Treime, dar și a Fiului lui Dumnezeu întrupat, în existența Sa personală. Și de aici și smerenia lui Dumnezeu în fața omului, prin care Acesta îl cinstește pe om, îl creditează să-I fie reprezentant în lume, dar și se face mic pentru a-i sta alături. De aceea, cel care trăiește această a doua stare se aseamănă lui Dumnezeu și trăiește aievea în viața sa viața dumnezeiască, adică intră în logica lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăiește un paradox – smerenia ca golire de sine se transformă în smerenie ca umplere de C(c)elălalt, de-a lungul algoritmului dragostei.

De aici și cel de-al treilea cuvânt al Sfântului Isaac cu referire la omul smerit: „Pe cel smerit nu-l disprețuiește niciodată omul, odată ce-l iubește Stăpânul e iubit de toți”. Omul smerit este iubit de Dumnezeu asemănându-se cu El, dorind după El, dar este și recunoscut de ceilalți în această ipostază. În acest caz, în această atitudine, într-un mod conștient sau inconștient, se acceptă adevărul viețuirii și  se confirmă starea firească a unui astfel de comportament sau, altfel spus, se descoperă omul așa cum ar trebui sau ar putea să fie. Cel smerit este asemenea lui Dumnezeu, iar a fi ca și El înseamnă a ne descoperi așa cum am fost făcuți și așa cum suntem chemați să devenim. În felul acesta, ne putem afla locul, putem dobândi pacea și ne putem așeza în firescul vieții. Și de aici nevoia de smerenie, deodată cu dorința de întâlnire cu Dumnezeu, și, în cele din urmă, nevoia de mântuire, ca unicul scop al vieții.

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Foto: Tablou de Florin Olari