Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

de | mai 20, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările sau intervențiile Sale în lume. Dumnezeu „este Cel ce este” (Ieșire 3, 14), El este „Cel ce face” (Facere 1,1 etc) și „Cel ce lucrează” (Ioan 5, 17). Lucrarea este modul prin care ne spune sau ne lasă să înțelegem câte ceva despre El. Însă numirile generate sau care însoțesc lucrarea Lui își păstrează un caracter parțial, provizoriu, temporar, chiar dacă exprimă adevărul. Toate numirile la un loc ne conduc la posibilitatea de a realiza o icoană cât mai fidelă a lui Dumnezeu, o imagine cât mai aproape de Cine este El.

Dintre toate aceste numiri-icoane pe care le primește Dumnezeu cea mai sugestivă, cea mai cuprinzătoare, cea care le întrece pe celelalte și chiar le detronează, prin esențializare, este cea de „părinte”. În Hristos, Îl înțelegem și-L vedem pe Dumnezeu ca „părinte”. De la Hristos încoace, omul vorbește cu Dumnezeu ca un copil cu părintele Său: „Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei 6, 9), și își dorește să se asemene Lui, aidoma unui copil părintelui Său: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Până la urmă, chiar și identitatea lui este dată tocmai de această raportare pe care o are cu și în fața lui Dumnezeu – să fie copil al unui Dumnezeu-Tată, iar comportamentul său social este generat în consecință.

În povestirea „Fiului risipitor”, la care ne referim în acest periplu, Hristos este cel care ne dezvăluie „chipul cel mai specific al lui Dumnezeu”, atât cât omul poate să participe la această taină, prin icoana tatălui. Tatăl este viața, originea vieții, și a întregii existențe. Tot tatăl este cel care crește, educă și poartă de grijă. Și tot el este cel care mântuiește. Sânul său este mereu punctul de referință, locul de odihnă, dar și semnul izbăvirii finale.

O observație se impune în acest moment. Realitatea cuprinsă în parabolă își păstrează caracterul limitat – vedem Împărăția viitoare în ghicitură. Chipul tatălui celor doi copii este o reflecție a Părintelui ceresc, dar totuși în cadrele umane, așadar parțială. Nu se poate interpreta în sens desăvârșit. Tatăl din parabolă „se străduiește” să-L reveleze pe Dumnezeu în fața omului, dar pe măsura lui și potrivit înțelegerii sale mărginite. De aceea, încă de la început Hristos face o delimitare între Dumnezeu și tatăl din evanghelie. Tatăl este „icoana”, reprezentantul Cerului în lume, sau fereastra prin care omul privește realitatea Împărăției, însă nu identic cu singurul Părinte adevărat. Acest lucru îl înțelegem limpede din două versete: se spune la începutul povestirii că „un om avea doi fii” (Luca 15, 11), iar, la revenirea acasă a copilului cel mic, i se adresează: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta” (Luca 15, 21). Este, pe de-o parte Cerul, iar pe de altă parte, reprezentantul Cerului, tatăl milostiv.

Tatăl milostiv, „risipitor” în dragostea lui față de cei doi copii, devine „icoana umană” a lui Dumnezeu ca părinte. Este de la sine înțeles rolul său în nașterea copiilor – aici își începe istoria personală ca părinte. Apoi se revelează în continuare sub chipul aceleiași lucrări prin bucuria creșterii copiilor în casa lui până în momentul maturității tinereții, când, pentru cei doi, era momentul ca ei înșiși să își construiască propriul drum, în legătură ființială cu „punctul 0”, toposul de referință în devenirea lor, casa părintească. Dar se dovedește ca părinte, mai ales, prin încrederea și răbdarea lui față de cei doi, cu itinerariile lor specifice, deloc confortabile pentru bătrânețile sale, dar și prin credința în mântuirea lor, până la sfârșit. Nu numai punctul culminant este deschis, ci și finalul, deznodământul, ilustrând fericit lucrarea dragostei: „dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 7-8). În forma părinției duhovnicești, dragostea se încăpățânează să se încreadă în om, pentru că dintru început ea riscă, dând naștere, apoi riscă acceptând posibilitatea refuzului propriului copil, și riscă asumând răbdarea, chiar și atunci când nu se mai zărește nici un semn de revenire. Dumnezeu ca părinte a avut credință în om din clipa când l-a adus la existență, i-a respectat voința atunci când acesta a ales altceva decât voia Lui, și a sperat în el pe tot parcursul existenței sale: „până la sfârșit l-a iubit” (Ioan 13, 1).

Dragostea Părintelui, și de aici dragostea tatălui din evanghelie, se arată totală, neschimbătoare, necondiționată și până la sfârșit. Părinția se manifestă ca autoritate a dragostei, care presupune respectarea libertății, compătimirea, dar și încrederea întru așteptarea nădejdii. Nu se tulbură atunci când fiul cel mic își „cere drepturile”, averea „care i se cuvine”, nu cere explicații și nu încearcă să-i oprească plecarea. Dar nu se supără nici atunci când fiul cel mare se dovedește neînțelegător, imatur și rece, neatins de dragostea părintească. Faptul de a-i fi născut nu îl înțelege ca obligație pentru fiii săi de a-l iubi. Exista o singură „datorie” pentru el ca tată, să iubească, chiar și fără să primească în schimb. Aici își dovedește calitatea sa de părinte. Un fiu „își poate permite” să nu înțeleagă, să nu intuiască realități, să piardă prilejuri, pentru că este copil, însă un tată nu. A se comporta în așa manieră ar fi însemnat pentru el a cădea din demnitatea de părinte. Un părinte știe „să își piardă sufletul” (Marcu 8, 35) pentru copilul său. De aceea, pe parcursul vieții lui, el trăiește de multe ori moartea. Pentru el viața înseamnă o succesiune de morți, din dragoste, care, paradoxal, îi oferă viață din belșug. Tocmai de aceea e greu să fii părinte, pentru că e grea suferința, pentru că pare de nesuportat durerea, sau de neacceptat refuzul și nerecunoștința.

Părintele își are mâinile întinse pe cruce îmbrățișând. Hristos Însuși este icoana dragostei părintești care cuprinde lumea, descoperindu-L pe nume: „Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este milostivire”. Dragostea părintească se măsoară prin răstignire. Înțelegem din evanghelie că cineva este tată nu doar pentru că naște – este numit „om” la început, nici pentru averea pe care o împarte copiilor (aviz celor care cred că sunt părinți buni oferind doar case, mașini sau alte bunuri materiale copiilor lor), ci pentru capacitatea de a iubi neschimbat, necondiționat și până la sfârșit pe copiii lor. Un tată iubește cu bucurie, când copiii își trăiesc fericirea, dar, mai ales, iubește cu cruce, atunci când ei suferă. Dar nu încetează să iubească. Încercând să identificăm cele mai importante calități ale tatălui evanghelic, le-aș sintetiza în șapte: dragoste răstignită, cu care își însoțește copiii pe tot parcursul existenței sale, încredere constantă, în ciuda unor evidențe triste, aparent definitive, discreție caldă, împotriva oricăror atitudini intruzive, ostensibil legitime, vizavi de neașezarea și exuberanțele copiilor lui, răbdare în așteptarea maturizării lor, duioșie în atitudinea caldă față de ei, evitând orice judecată exprimată sau gândită, smerenie în „ieșirile” întru întâmpinarea lor, și bucurie permanentă, disponibilă și gratuit împărtășită cu cei dimprejurul lui. Toate aceste calități spun câte ceva despre tatăl evanghelic, dar și despre prototipul pe care îl reprezintă.

Acest prim element al povestirii reprezintă cheia înțelesului ei până la capăt și sensul finalului acțiunii. Este evident caracterul deschis al epilogului – se organizează un ospăț al bucuriei la care sunt chemați toți cei care au învățat să iubească asemenea părintelui milostiv. Era vremea ca ambii fii să poată să înțeleagă iubirea tatălui lor și s-o dovedească printr-o experiență și atitudine similară. Orice părinte își dorește ca, la un moment dat, copiii săi să devină la rându-le părinți. Acesta este semnul maturizării, dar și deznodământul parabolei. Socotesc că intrarea în bucuria ospățului eshatologic presupune dobândirea calității de părinte. Nu există dragostea mai mare în această lume ca cea a unui părinte pentru copiii săi. Aici este începutul, dar și sfârșitul, ca intrare într-un nou început, sub semnul Împărăției – suntem chemați să devenim părinți, iubind cu bucurie, dar, mai ales, cu cruce.

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


*Articol apărut în Revista Renaşterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 5 (361), mai, Cluj-Napoca, 2020, p. 3.

Ultimele articole

Mânia din templu și blestemul smochinului

Mânia din templu și blestemul smochinului

Evanghelia zilei: Matei 21, 12-14, 17-20 În vremea aceea a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă...

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea și libertatea mereu s-au aflat în relații destul de dificile, dacă nu chiar în opoziție clară. Argumentări filosofice, sociologice sau de natură psiho-pedagogică au încercat să rezolve raportul dintre cele două, respectându-le locul și importanța specifică...

În casă și acasă

În casă și acasă

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba...

Viața ca dar și dăruire

Viața ca dar și dăruire

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine...

Vestea Învierii în „casa fricii”

Vestea Învierii în „casa fricii”

Cuvântul „acasă” a căpătat în ultima perioadă o largă utilizare și o semnificație pe măsură. La origine, poate fi foarte ușor asimilat unei realități intime, personale, calde, în sensul de cămin familial, părinți, copii, bunici, și bucuria împreună petrecerii ce îl...

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

Anul acesta, Vinerea Mare a început mai devreme. Și cred că această rânduială a lui Dumnezeu va fi spre folosul nostru. Este foarte important să ne asumăm durerea lipsei, fără să ne transformăm în victime, fără revolte nenecesare, fără drame, ci mai degrabă, să o...