Comemorându-i pe cei dinaintea noastră, personalități religioase și culturale deopotrivă, frecvent îl cităm pe Sfântul Apostol Pavel, adresându-se evreilor: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Sunt trei momente succesive indicate în acest îndemn: este vorba, mai întâi, de o rememorare lucrativă a icoanei vrednicilor antecesori, care ne-au așezat în buna rânduială a cucerniciei evanghelice – frică de Dumnezeu și rușine de oameni (Luca 18, 2) – urmată de un accent limpede pus pe felul în care și-au sfârșit viața pământească, iar, în cele din urmă, o parte cu scop pedagogic, cu aplicare imediată, în sensul unei oglindiri a bunei lor conduite, de curaj și credință, în viața personală.
Accentul care se pune pe tipul sfârșitului de viață nu este întâmplător. Și acest lucru, pentru că atitudinea în fața morții autentifică sau descalifică o viețuire de o viață, mai lungă sau mai scurtă, și validează o credință mărturisită și aplicată de-a lungul acesteia. Martiriul este forma cea mai evidentă de „moarte bună” în fața lui Dumnezeu și în aghiografia creștină, iar mucenicii sunt cei care se aseamănă cel mai mult cu Hristos, făcând din cruce pecete peste viață și punte peste moartea lor. Aceștia validează consistența unei biografii în dragoste, care devine mai puternică decât moartea (Cântarea cântărilor 8,6) prin sacrificiul de sine: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Așa îl cinstim pe Protopopul Aurel Munteanu, așezându-l în ceata martirilor pentru credință și neam. La împlinirea a 83 de ani de la moartea sa sa, ne uităm cu recunoștință și cu admirație la personalitatea acestuia și la efigia care i s-a asociat în istoria Bisericii și a neamului nostru, și încercăm pe viu să beneficiem de roadele jertfei lui. Acest exercițiu de evlavie firească și necesară se așează pe „felul cum și-a încheiat viața”, făcând din biografia sa o pagină de aghiografie recentă, prin detalii, limbaj și valoare simbolică. Dar, mai ales, prin atitudini.
Totul începe de la prezența sa „reprezentativă”, ca om al lui Dumnezeu, preot al Bisericii și expresie a buneicuviințe evanghelice și românești. Își trăiește slujirea într-un cadru extrem, la standarde maxime și exigențe în consecință. Necruțător în cele ale dreptății lui Dumnezeu și iubitor față de om, în lumina credinței suprapuse total peste viața lui. Se vădește, în felul acesta, prin glasul său profetic, ambasador „serios” și „oficial” al Împărăției de Sus. Sfârșitul vieții sale începe cu ultima liturghie săvârșită în ziua de duminică, 8 septembrie 1940. Sentimentele puternice, ajunse la paroxism, specifice străfulgerării profetice, se exprimă paradoxal printr-o bună îndrăznire a omului drept, și, prin extensie, a poporului care caută dreptate din dreptatea lui Dumnezeu, stând față în față cu simțământul precarității, indicat de mesajul Evangheliei. El și poporul pe care-l păstorea se aflau în postura bogatului căruia i-a rodit țarina, simțind nevoia de tihnă și bucurie de pe urma roadelor așteptate: „Își ridică ochii de pe fila Sfintei Evanghelii și văzu pe fața credincioșilor săi expresia bucuriei omului bogat, că și lor le rodise țarina, din mila lui Dumnezeu, prea îmbelșugat și nimic nu le lipsea pentru a fi deplin mulțumiți și fericiți. Dar Dumnezeu i-a zis: Ce te bucuri, nebunule! Chiar în noaptea asta și se va cere înapoi sufletul…”[1] Simțea ca niciodată „tragicul” și „adâncimea” cuvântului lui Dumnezeu. Mai rămânea atât, deși puternic și neîncetat, „Doamne al Puterilor, fii cu noi, că afară de Tine nici un alt ajutor întru necazuri nu avem. Tu știi Doamne, că în vremea vieții mele… cu credință am slujit Ție; numele Tău l-am lăudat și l-am preamărit… Cuvântul, legea, porunca și adevărul Tău l-am învățat…Ție ți-am ridicat biserici… Crucea Ta am înălțat-o în inimile și ochii oilor Tale cele cuvântătoare… și ele Te-au cunoscut pe Tine că Tu ești Păstorul cel milostiv… Primește aceste jertfe de suferințe…”[2]. Și martirul, sfârșitul său ca „jertfă de tot” se deschidea năvalnic.
10 septembrie 1940. Protopopul Aurel, în drum spre Spitalul din Huedin pentru a săvârși o slujbă de înmormântare, este escortat către o destinație fixă, într-un loc „străin”, străin fiind tot cel potrivnic Evangheliei, urmând celui „Străin”, pizmaș al binelui și al omului dintru începuturi. Lovit și maltratat în mai multe momente și locații, după chipul Celui „fără chip” (Isaia 53), protopopul este ucis la marginea orașului, iar trupul său, deja tainic pe drumul străvezimii, este batjocorit. Doar la două luni după ucidere, autoritățile vor aproba deshumarea trupului său și oficierea slujbei de înmormântare, după o sumară autopsie. Șase oameni participă la slujba, pe grabă, ca oarecând în Ierusalim, condusă de consilierul eparhial Laurențiu Curea, delegat al Episcopului Nicolae Colan, căruia nu i s-a permis participarea (peisajul seamănă cu o realitate recentă și totuși de tristă amintire). La cimitir, poporul în rugăciune îl aștepta pe părintele lor spiritual pentru a-i mulțumi și a-și cere iertare, după obicei, însă jandarmii însoțitori nu i-au permis acest lucru. Protopopul era singur și în moarte, precum a fost în viață, asemenea Celui pe care L-a urmat.
Însă supranumele de „martir” este exprimat de mulți și cu putere. Istoricul cleric Ioan Lupaș nota: „A rămas lângă turma credincioșilor săi, răscumpărându-și astfel, cu însuși sângele său, conștiința datoriei împlinite, cu eroic spirit de sacrificiu, până la cea din urmă răsuflare”[3]. În același spirit, Vicariatul de Alba Iulia scria: „Vă este cunoscută, de bună seamă, moartea tragică de mucenic, îndurată de Protopopul Aurel Munteanu al Huedinului, care a produs consternare generală în lumea mare, prin cruzimile ce a trebuit să sufere acest vrednic slujitor al altarului”[4]. Mai adăugăm și mărturia profesorului Pavel Roșca, exprimată în cheie admirativă și evlavie liturgică: „Aurel Munteanu, prin suferințele ce le-a îndurat, a intrat în patrimoniul martirilor neamului românesc… al neamului nostru întreg și pentru toate timpurile”[5]. Se generează în acest timp un vocabular specific pentru a-l descrie pe Protopopul Aurel Munteanu – „protopopul martir”, „erou și mucenic”[6]. Așezăm la final o mărturie – un fragment sintetizator din cuvântarea succesorului său, Preotul Petru Pop, la comemorarea din 16 septembrie 1965: „S-a petrecut parcă aceeași scenă cu preotul Aurel, ca aceea de la primele începuturi ale erei noastre, cu primul mucenic, Arhidiaconul Ștefan… Călăii credeau că protopopul se roagă; pentru ca să nu se poată ruga, i-au introdus un par de vie pe gât și așa a murit moarte de mucenic preotul Aurel Munteanu, primul protopop al Huedinului”[7].
Au avut înaintașii noștri experiența de a fi ocupați, de a fi intimidați, de a fi asupriți sau chiar striviți, ca neam sau pe linie de credință. Au cunoscut experiența exilului în afară sau chiar în propria lor țară. Și tocmai de aceea, înțelept este și evanghelic să ne străduim ca această suferință să fie evitată. Dar, în același timp, contextualizând, suntem invitați să transformăm rana și durerea personală și colectivă în înțelegere și solidaritate, înăuntru, între noi, dar și în afară, față de ceilalți, care au parte, în prezent, de o astfel de experiență.
Comemorarea unui mucenic înseamnă chemare la un comportament evanghelic prin apelul la dragoste față de unii ca aceștia, care suferă, însoțită de rugăciunea pentru ei și, mai ales, pentru cei care greșesc mai mult, provocându-le suferința, pe modelul: „Doamne, iartă-ne pe noi, și pe cei care ne fac rău… că nu știu ce fac”. O astfel de atitudine generează înviere în mijlocul confuziei de prigoane și al întunericului de moarte: „Să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere…”[8]. O trăire de acest fel se dezvăluie în cuvintele protopopului martir, care însoțesc sfârșitul martiric și devenirea sa aghiografică: „Părinte Sfinte, primește jertfa mea de dureri, de sânge, spre slava de veci a numelui Tău și ca o arvună a prețului de răscumpărare a neamului meu din robie…”[9]
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
[1] Dr. Eugen Nicoară, Mucenicul Aurel, Cluj-Napoca, Renașterea, 2021, p. 39-40.
[2] Dr. Eugen Nicoară, Mucenicul Aurel, 41-42.
[3] Ioan Lupaș, „Cuvântare împotriva fioroaselor atrocități săvârșite de unguri față de populația românească din partea Transilvaniei cedate prin arbitrajul de la Viena”, în Analele Academiei Române. Dezbaterile, tom LXI, 1940-1941, Monitorul oficial și imprimeriile statului, București, 1942, p. 18-19.
[4] Gheorghe I Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Pușcaș, Administrația militară horthystă în nord-vestul României – septembrie-noiembrie 1940, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 269.
[5] Pavel Roșca, „Evocarea jertfei. Protopopul Aurel Munteanu”, în Tribuna, anul III, nr. 727, Brașov, 15 septembrie 1943, p. 3.
[6] Profesorul Pavel Roșca, Medicul Vasile Pașca, Protopopul Gheorghe Rusu, Protopopul Petru Pop, Episcopul Nicolae Colan. Pentru detalii a se vedea minuțiosul volum biografic semnat de Mircea-Gheorghe Abrudan, Protopopul Aurel Munteanu (1882-1940), martir al poporului român și mucenic al Bisericii Ortodoxe, Cluj-Napoca, Renașterea, 2021, p. 95-100.
[7] Pr. Valeriu Gr. Sima, Protopopul martir de la Huedin. Studiu, Poieni 1979-1982, manuscris dactilografiat, 169 file , la Biblioteca Arhiepiscopiei Române a Clujului, cota 8511, cf. Mircea-Gheorghe Abrudan, Protopopul Aurel Munteanu, p. 99.
[8] Penticostar, București, EIBMBOR, 2012, p. 24.
[9] Dr. Eugen Nicoară, Mucenicul Aurel, p. 83.
Foto: Ionuț Chifa / Arhiva Radio Renașterea
