Protos. Simeon Pintea
Rugăciunile la a patruzecea zi după naştere

<span style='color:#B00000  ;font-size:14px;'>Protos. Simeon Pintea</span> <br> Rugăciunile la a patruzecea zi după naştere</p>

Credinţa populară susţine că femeia care a născut nu are voie să-şi părăsească locuinţa până când nu i se face „molitva”. În cazul în care ea totuşi are anumite obligaţii şi îi este trebuinţă de a ieşi din casă, cere ca această rânduială bisericească să i se facă chiar dacă încă nu s-au împlinit cele şase săptămâni de interdicţie, sau pur şi simplu o neglijează. Dar ce este de fapt această „molitvă”? Când se săvârşeşte şi care este adevărata ei semnificaţie? Încercând să răspundem la aceste întrebări, vom vedea că semnificaţia ultimă a acestei rânduieli este din nou grija Bisericii faţă de mamă şi copil, deci față de familie.

„Molitva” nu este altceva decât rânduiala pe care Biserica o săvârşeşte la patruzeci de zile după naştere pentru mamă şi pentru copil. Etimologic, cuvântul molitvă vine din limba slavonă, în care înseamnă rugăciune, iar rânduiala de la patruzeci de zile poartă această denumire tocmai pentru că însumează o serie de rugăciuni specifice momentului. Alcătuind această rânduială, Biserica s-a inspirat din evenimentul aducerii Domnului Hristos la templul din Ierusalim potrivit Legii lui Moise. Deci este vorba şi aici, ca în cazul Rugăciunii de la opt zile, de încreștinarea unui ritual vechitestamentar şi de dorinţa creştinilor de a imita viaţa Mântuitorului Hristos.

Sfânta Evanghelie consemnează trei evenimente legate de ziua a patruzecea de la naşterea lui Hristos: curăţirea Mariei, închinarea întâiului născut şi aducerea lui Hristos la Templu (cf. Lc. 2, 22-40). Potrivit Legii, femeia era necurată după naştere, fiind izolată timp de patruzeci de zile din viaţa socială şi religioasă. Pentru curăţirea ei, ea trebuia să aducă jertfă de purificare „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc. 2, 24). Cu toate că Fecioara Maria nu avea nevoie de o astfel de curăţire deoarece naşterea ei dumnezeiască aducea curăţirea întregii lumi, ea dă ascultare Legii, contribuind astfel la împlinirea făgăduinţelor mesianice.

De asemenea, după Legea lui Moise, „orice întâi născut de parte bărbătească sfânt lui Dumnezeu este”, adică este închinat Domnului, e proprietatea lui Dumnezeu (Lc. 2,23; cf. Ieș. 13,2; 13, 12-13, 15) şi trebuie răscumpărat. Aducerea pruncului Hristos la Templu arată însă că El este întru totul proprietatea lui Dumnezeu, Îi aparţine în întregime. În fine, aducerea Lui la Templu semnifică şi oferirea publică a lui Hristos lui Dumnezeu-Tatăl. În contextul profetic al evenimentului relatat de Sfântul Evanghelist Luca, transpare deja slujirea arhierească a lui Hristos precum şi viitoarea Sa jertfă. Iar Imnul Dreptului Simeon conţine două afirmaţii hristologice fundamentale: Pruncul va fi „lumină spre luminarea neamurilor”, indicând viitoarea misiune creştină spre neamuri, dar şi „slava poporului Israel” pusă faţă în faţă cu „sabia durerii”, cele două fundamente ale Bisericii creştine: prin cruce spre slava învierii. Toată această semnificaţie teologică stă la baza Rânduielii din ziua a patruzecea după naşterea copilului.

Molitva de la patruzeci de zile are două părţi: prima referioare la mamă, cuprinzând rugăciuni pentru curăţirea lehuzei, iar a doua parte referitoare la prunc, conţinând rugăciuni pentru copil şi un ritual de îmbisericire. Rânduiala trebuie săvârşită la 40 de zile indiferent dacă pruncul este botezat sau nu. Ea apare însă ca o rugăciune pre-baptismală şi prin poziţia sa din Molitfelnic, fiind trecută înaintea slujbei Botezului, dar şi prin conţinutul rugăciunilor sau semnificaţia ritului. Potrivit Molitfelnicului, copilul este adus la biserică de către mama sa, care este deja vindecată, fiind de faţă şi naşul. Ei stau în pronaosul bisericii unde sunt întâmpinaţi de preot înveşmântat în epitrahil şi care după ce dă binecuvântarea iniţială, rosteşte Rugăciunile începătoare şi troparul Întâmpinării Domnului. Apoi plecându-şi mama capul împreună cu pruncul, face preotul semnul sfintei cruci peste ei şi, punând epitrahilul pe capul mamei zice rugăciunile prescrise.

Cele două rugăciuni pentru mamă cer de la Dumnezeu ca să o învrednicească de curăţire şi de a veni în biserică pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu putem nega în acest punct influenţa gândirii iudaice precum şi a lumii vechi, care considerau femeile lehuze necurate, deci izolate de restul comunităţii. Cu toate că această idee a fost preluată de Biserică, înţelegerea ei trebuie nuanţată azi în duh creştin. Astfel, femeia nu devine spurcată sau necurată prin naştere, din contră, „femeia se mântuieşte prin naşterea de copii” aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel (1 Timotei 2, 8-15). Dar tot atât de adevărat este şi faptul că o femeie care a născut are nevoie de un timp de refacere, inclusiv fizică, până când pântecele ei se vindecă. În această perioadă ea este mult mai vulnerabilă, mult mai expusă, şi are nevoie de mai multă ocrotire şi atenţie. Cele 40 de zile de stat în casă sunt suficiente pentru vindecare şi odihnă. Trebuie să ne gândim şi la faptul că atunci când aceste rânduieli au fost alcătuite de Biserică, femeile participau la munci grele, iar igiena era mai primitivă astfel încât fără aceste restricţii, ele erau mult mai expuse epuizării sau unor boli postnatale, uneori mortale. Înţelegem astfel sensul izolării de după naştere din viaţa comunitară, dar şi sensul „molitvei” de la 40 de zile care este o reprimire în sânul comunităţii, deci o reintrare în normalul vieţii. Asta nu înseamnă că în anumite situaţii limită femeile care au născut nu au voie să părăsească nici într-un fel casa, bunăoară dacă e nevoie de mers la doctor. Molitva de la 40 de zile accentuează însă un alt aspect important şi anume, afirmarea comuniunii desăvârşite a femeii care a născut cu Hristos şi cu Biserica. Amândouă rugăciunile pun cheia înţelegerii „molitvei” în primirea Sfintelor Taine, atât de neglijată azi, adică realmente luarea Sfintei Împărtăşanii. Cu toate că Molitfelnicul nu prescrie acest lucru în mod explicit, femeia ar trebui să vină la molitvă pregătită pentru a se împărtăşi sau să facă aceasta la prima ocazie posibilă.

A doua parte a Rânduielii de la 40 de zile se referă la prunc. Dacă pruncul trăieşte, deci nu a murit la naştere, preotul punând mâna pe capul lui rosteşte trei rugăciuni. Cu toate că rugăciunile dezvoltă idei vechitestamentare referitoare la momentul întâmpinării Domnului de către Dreptul Simeon sau la cărbunele din cleşte atins de buzele profetului Isaia şi care prevestea naşterea feciorelnică şi dumnezeiască a Maicii Domnului, ele fac aluzie clară, însă, la încreştinarea copilului. Astfel se cere pentru el ca Dumnezeu să-i arate “lumina cea înţelegătoare”, “să se numere cu turma Ta cea sfântă”, să se învrednicească de “Sfântul Botez”, “să dobândească partea aleşilor împărăţiei” şi “învrednicit fiind de naşterea cea din apă şi din Duh” să se numere “cu turma cea sfântă a oilor Tale celor cuvântătoare care se numesc cu numele lui Hristos” .

După rostirea rugăciunilor, preotul, luând pe prunc, face cu el semnul crucii înaintea uşilor naosului bisericii zicând: „Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu…”, apoi îl duce înăuntru în biserică, zicând: “Intra-voi în casa Ta…” şi îl închină în mijlocul bisericii, apoi în faţa uşilor altarului şi la icoanele de pe iconostas. Dacă este băiat, potrivit obiceiului încetăţenit, îl duce în altar şi îl închină la colţurile sfintei mese. Acest ritual ridică însă şi două probleme de înţelegere care au pătruns în cărţile noastre de cult, şi anume: că numai băieţii se duc înăuntrul altarului şi că îmbisericirea se face numai celor botezaţi. Specialiştii în liturgică[1] au demonstrat însă, pe baza cercetării manuscriselor Evhologhioanelor, că aceste practici sunt noi şi nu au fundament în gândirea autentică a Bisericii, care nu punea interdicţie femeilor să intre în altar în anumite împrejurări concrete (de exemplu diaconiţele aveau chiar anumite roluri liturgice în cadrul cultului), şi de asemenea au demonstrat, pe baza aceloraşi surse, că aducerea la altar a copiilor se făcea înainte de botez, contrazicând părerea că pruncul încă nesfințit nu poate fi dus în Sfânta Sfintelor. De exemplu aşa cum darurile nesfinţite sunt aduse la altar pentru a deveni Euharistie şi copilul nebotezat este adus şi afierosit Domnului. De altfel, după botez copilul nu mai are nevoie de o sfinţire sau afierosire în plus, pentru că el este deja mădular al lui Hristos şi membru al Bisericii, deci închinat şi sfinţit lui Dumnezeu. Bineînţeles că remedierea situaţiei actuale trebuie făcută de o comisie avizată de Biserică, şi nu individual.

Sensul îmbisericirii este afierosirea, închinarea sau dăruirea pruncului înapoi lui Dumnezeu, Cel care l-a dăruit părinţilor lui. Preotul care îl poartă pe braţe pe copil îl închipuie pe dreptul Simeon, cel care L-a primit în brațe pe Domnul în Templu. Cântarea „Acum slobozeşte…” face referire la viitoarea misiune a copilului după ce va primi botezul. Iar aşezarea lui în faţa altarului de către preot şi ridicarea lui de către naş sau mamă arată că el este închinat lui Dumnezeu. De altfel, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că din acest moment, copilul este „chemat” adică catehumen care aşteaptă primirea Tainei Sfântului Botez. Astfel molitva de la 40 de zile poate să devină şi un prilej de cateheză prebaptismală făcută părinţilor şi naşilor de către preotul paroh.

 

[1]Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, p. 158.

 

About The Author

Related posts

Distribuie