Singurătatea inimilor noastre este chemată astăzi să se întâlnească cu singurătatea lui Hristos cel crucificat, iar neliniştea ce ne frământă, să-şi găsească alinare în liniştea dătătoare de viaţă pe care doar el însuşi poate să o emane.
Pe culmea Golgotei, înălţat pe lemnul Crucii, Mântuitorul dă dovadă de o nobleţe sufletească aparte. Nu se plânge, nu caută alinare, nu se gândeşte la cosmetizarea neputinţei, nici nu vrea să pozeze într-un erou ce-şi ascunde suferinţa, ci dă dovadă de o asumare completă a supliciului. Una de-a dreptul pilduitoare. În plus, în ciuda durerii care-L copleşeşte, se gândeşte mereu la alţii. Pe Maica Sa o lasă în grija ucenicului iubit, pe cei ce l-au supus supliciului îi iartă, rugându-se Tatălui pentru odihna sufletului lor, iar tâlharului sincer îi oferă un bun nepreţuit, pe care nu l-ar fi putut altfel fura, „Raiul”. Cercetătorii au demonstrat că în momentele de maximă tensiune iese la iveală adevăratul caracter al omului. Atunci se descoperă valoarea sa genuină. În cazul lui Hristos, aspecte precum altruismul şi iertarea, ce definesc nobleţea sufletească, sunt definitorii. Nici nu putea fi altfel.
Şi pentru că ne este pildă în toate, ar trebui să fie şi pentru noi. De-altminteri, socotesc că în astfel de momente, trebuie să ne gândim cu maximă seriozitate la aceste momente. Chemaţi să-i fim alături pe drumul Căpăţânii, întâlnim un om pentru care nu suferinţa proprie, sau durerea pe care o are de îndurat, reprezintă centrul universului. Dimpotrivă, ceilalţi şi starea lor determină acţiuni prompte şi bine ţintite. Alinarea durerii lor reprezintă parcă scopul lui Hristos.Maica e îndurerată, nu doar pentru că prin sufletul ei trece sabie în acel moment, ci şi pentru că rămâne fără alinare la bătrâneţe. Hristos ştie ce înseamnă acest fapt şi e milos şi cu alte mame. Văduva din Nain a simţit pe propria piele cât de mult ţine Hristos ca mamele să-şi aibă reazim bătrâneţelor. Ar putea să o lase pe propria sa mamă de izbelişte? Nici gând! Măcinat de durere, cu sângele şiroindu-i, Îşi adună puterile şi o lasă în grija ucenicului iubit. Desigur, o face şi mamă întregii umanităţi, tot atunci, dar asta vom conştientiza mai târziu. Apoi, se roagă pentru ucigaşi şi dă tâlharului Raiul. Prin toate acestea, ne arată calea şi punctează esenţialul.
În astfel de momente, când trăim într-o formă de clauzură, suntem chemaţi să închidem uşile caselor şi să le deschidem pe cele ale sufletelor. Asemenea lui Hristos, putem transforma suferinţa trupească într-un prilej de a-l iubi mai mult pe aproapele. Psihologul la superlativ, El ne arată aici că soluţia nu constă în externalizarea vinei, ci în altruism. În depăşirea blocajului pe care ni-l poate crea concentrarea pe ceea ce trăim, prin a oferi altora prioritate, chiar şi în momente în care noi înşine am avea nevoie să fim ajutaţi. Şi în aceasta constă statutul de „boier” al lui Dumnezeu, evocat cu atâta candoare de părintele Steinhardt. Să ne ajute Domnul ca, în vecinătatea lui Hristos cel răstignit, să răstignim şi patimile, şi ura şi răutatea şi să renaştem din supliciul lor, dragostea pentru aproapele!
Rămâneţi în dragostea lui Dumnezeu!
Cu preţuire, Ieromonahul Maxim
