Genul autobiografic a cunoscut, în ultimele secole, un interes mereu crescând. De la autorii care-şi descriau experienţele religioase spre a le valorifica apoi în scop prozelitist şi până la cei care descriau propriile experienţe cotidiene, toţi autorii au revendicat de-a lungul timpului pentru operele lor un loc în spaţiul autobiografic. Uneori, aceste lucrări au fost intitulate simplu autobiografii. Alteori, ele au fost puse sub patronajul sintagmei Memorii. În alte ocazii, autorii au preferat să le definească drept jurnale, în vreme ce, în situaţii speciale, alţi autori au născocit şi alte denumiri pentru opere ce se încadrează în aceeaşi specie[1].

Dacă din punct de vedere cantitativ, genul autobiografic a cunoscut o semnificativă creştere, din punct de vedere calitativ, ea s-a repercutat asupra spaţiului literar prin dinamizarea stilului, bogăţia tehnicilor narative folosite şi trendul pe care a reuşit să îl creeze începând cu modernismul literat, când întregul scris literar s-a îndreptat înspre subiectivism şi descrierea unor experienţe ce vizează persoana naratorului.

Între autorii importanţi ai vremurilor de ieri, de azi, şi credem că şi de mâine care au scris opere aparţinătoare acestei specii se numără şi Mark Twain[2]. Autobiografia lui, tradusă în anul 2008 şi îl limba română şi publicată în cadrul colecţiilor ,,Adevărul”[3], alături de toate celelalte lucrări ce poartă semnătura autorului, se constituie într-o operă importantă atât pentru genul pomenit, cât şi pentru scrisul său literar.

Lucrarea, atipică atât prin anumite elemente de structură, cât şi prin stilul, de altfel clasic al scriitorului american, conţine o parte importantă a parcursului său biografic. Twain reuşeşte să prezinte momentele devenirii sale scriitoriceşti, să puncteze modul în care s-a realizat tranziţia de la Samuel Clemens la numele mai sus pomenit, să deconspire câteva dintre modelele reale ale personajelor sale şi să prezinte o parte importantă a vieţii sale de până atunci.

Descrierea traseului propriei vieţi se desfăşoară, până la un punct, linear, autorul prezentând evenimentele în ordine cronologică. În ultima parte însă, într-o manieră de-a dreptul proustiană, el reiterează anumite momente pornind de la descrierea pe care i-a făcut-o fiica lui, un adevărat copil minune, ce a murit însă la o vârstă fragedă.

Talentul de povestitor al lui Mark Twain, limbajul lui colorat şi, pe alocuri, de-a dreptul dezlânat, sinceritatea cu care îi descrie pe alţii sau îşi face autocritica sau umorul de bun gust, ce nu lipseşte nici măcar în pasajele ce descriu momente triste, toate acestea reprezintă calităţile unei autobiografii ce se deosebeşte fundamental de toate celelalte opere similare, fapt de care autorul e mereu conştient. El chiar spune acest lucru, accentuând faptul că o calitate importantă a ei o constituie permanentul apel la sine al autorului:

„Autobiografia asta a mea se deosebeşte de celelalte autobiografii, se deosebeşte de toate celelalte autobiografii, cu excepţia, poate, a autobiografiei lui Benvenuto Cellini. Autobiografia convenţională a fost, în toate timpurile, o fereastră deschisă. Autorul şade acolo şi-i priveşte pe cei care trec – nu vorbeşte despre toţi, numai despre cei notorii, celebri, despre cei care poartă uniforme frumoase şi coroane când afară nu plouă; precum şi despre poeţii foarte mari şi politicienii eminenţi, oameni iluştri cu care a avut privilegiul să vină în contect. Îi place să le facă semn cu mâna când trec prin faţa lui şi să vadă că şi ei îl observă şi îi admiră gestul. Îi place să dea impresia că, vorbind despre oamenii aceştia bine îmbrăcaţi, pe care a avut ocazia să îi cunoască, urmăreşte doar să-l intereseze pe cititor, ignorându-se într-o oarecare măsură pe sine însuşi.

Dar autobiografia mea nu e o astfel de autobiografie. Ea este o oglindă în care mă privesc tot timpul. Incidental, observ şi oamenii care trec prin spatele meu, îi întrezăresc în oglindă – şi ori de câte ori rostesc sau săvârşesc vreun lucru care s-ar putea să-mi facă reclamă, să mă măgulească sau să mă înalţe în proprii mei ochi, notez aceste lucruri în autobiografia mea. Mă bucur când vreun rege sau vreun duce îmi iese în cale şi îl pot astfel folosi în autobiografie, dar îndeobşte sunt muşterii rari, care mă vizitează la mari intervale şi îi pot folosi cu rezultate bune ca faruri şi momente presărate în drumul meu, dar pentru treburile cu adevărat importante mă bizui pe turma oamenilor de rând…”[4].

Dictonul latin  De mortibus nihil nil si bene, devenit de-a dreptul referenţial pentru autorii de necroloage este valabil şi pentru autorul în cauză, care nu uită însă să pigmenteze evocarea postumă a lui Jim Gillis, cu care fuseseră buni prieteni (pp. 155-160), cu momente haioase, de care până şi defunctul s-ar amuza dacă le-ar citi[5]. Haioase sunt şi descrierile ce privesc propria persoană. Uneori, remarcând îmbinarea fericită dintre neîndemânare şi noroc ce se putea regăsi în el[6], autorul descrie în culori de-a dreptul picante, o experienţă care ilustrează acest fapt. Redăm mai jos conţinutul ei:

„Cu peste patruzeci de ani în urmă (textul a fost scris în anul 1907, n. n.), la San Francisco, redactorii ziarului, încheindu-şi munca pe la două noaptea, s-au strămutat la o mare popicărie, care avea douăsprezece piste. M-au poftit şi pe mine, mai mult de formă –vreau să spun că o făceau din politeţe – nu pentru că nu se puteau lipsi de mine. Dar când, mulţumindu-le pentru amabilitate, le-am explicat că nu pot primi invitaţia deoarece n-aveam habar de jocul cu pricina, tinerii aceea vioi s-au arătat deodată dornici şi chiar nerăbdători de compania mea. Stăruinţele lor m-au măgulit, deoarece nu bănuiam nici o capcană, aşa că am acceptat cu recunoştinţă şi candoare invitaţia. Băieţii mi-au pus la dispoziţie o pistă întreagă, mi-au explicat regulile jocului şi mi-au mai spus că acesta va dura o oră, iar jucătorul care în decurs de o oră va doborî cel mai mic număr de popice va trebui să le ofere celorlalţi bere şi stridii. Chestia asta m-a tulburat adânc, fiindcă promitea să mă ruineze şi regretam că detaliul nu-mi fusese comunicat din capul locului. Dar mândria nu mă lăsa să dau înapoi, aşa că am rămas pe teren şi m-am străduit din răsputeri să par bucuros şi mulţumit că venisem. E puţin probabil că arătam la fel de mulţumit precum aş fi vrut să par, dar satisfacţia pe care-o vădeau ceilalţi era îndeajuns de mare ca să compenseze lipsa mea de entuziasm, căci îşi ascundeau cu greu bucuria malefică. După ce-mi arătară cum să stau, cum să mă aplec şi cum să arunc, partida începu.

Rezultatele au fost surprinzătoare. În ignoranţa mea, aruncam bilele în toate direcţiile, afară de cea cuvenită; dar n-are a face, fiindcă, timp de o jumătate de ceas, n-a existat bilă azvârlită de mine care să nu doboare câte zece popice deodată în celălalt capăt al pistei. Ceilalţi îşi pierdură curând cumpătul şi, odată cu el, voioşia. Din când în când, vreunul din ei mai dobora câte zece popice, dar perfecţiunea era atât de rară, încât trecea neobservată în faţa scorului uriaş înscris de mine. După o jumătate de oră băieţii capitulară, se îmbrăcară şi, strângându-se roată în jurul meu, îmi spuseseră, într-un limbaj politicos, dar pe şleau, ce părere au despre un campion hârşit şi antrenat care nu pregetă să-şi înşele prietenii inimoşi şi bine intenţionaţi, încredinţaţi că-i o persoană cinstită şi onorabilă. N-am fost în stare să-i conving că nu minţisem, fiindcă refuzau să pună vreun preţ pe vorbele mele, acum când lipsa mea de caracter ieşea la iveală. Proprietarul popicăriei, care rămăsese tăcut până atunci, sări deodată în apărarea mea:

– Domnilor, spuse el, pare să fie un mister la mijloc, dar acel mister are o explicaţie. Pista dumnealui e înclinată în aşa fel încât, oricum ai arunca o bilă, ea îşi atinge ţinta, nimerind mai întâi în peretele sub care stă ,,popa”, iar când acesta cade, nimic nu mai poate salva vreunul dintre popice.

Şi chiar aşa era. Băieţii încercară şi ei şi constatară că orice bilă aruncată pe calea aceea, oricât de prost ar fi fost direcţionată, dobora negreşit zece popice. Când le spusesem băieţilor că n-aveam habar de jocul acesta, le spusesem purul adevăr; dar aşa mi s-a întâmplat toată viaţa: de câte ori spuneam adevărul, abătându-mă astfel de la obiceiurile şi principiile mele, nimeni nu mă credea”.[7]

Descrierile amuzante sunt acompaniate de altele pline de tandreţe ale soţiei, vieţii de familie, fraţilor sau copiilor, cartea reunind aşadar o amplă pleiadă de tablouri, unele de-a dreptul balzaciene şi constituindu-se într-o amplă panoramă, în înzestrarea căruia cu detalii meticulos reprezentate autorul a depus mari eforturi.

Acesta este aşadar, conţinutul autobiografiei scriitorului Mark Twain. Bogat în descrieri, în pasaje comice, dar şi în fragmente ce descriu momente importante ale istoriei Americii sau ale propriei sale vieţi, volumul său rămâne de-a dreptul referenţial în spaţiul autobiografiei literare fiind unic din mai multe puncte de vedere. Cunoaşterea operei lui, chiar şi în integralitatea ei, neînsoţită de lectura acestei lucrări, nu va constitui în niciun caz o cunoaştere deplină şi suficient de adâncă. De aceea, nu putem decât să salutăm apariţia, în limba română a ei şi să recomandăm atât cititorilor preocupaţi de personalitatea scriitorului cât şi celor dornici să citească o carte bună, acest volum.

[1] În spaţiul românesc, cea mai veche autobiografie poate fi considerată: Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele: autobiografie din 1845, Editura Minerva, Bucureşti, 1908 (reeditată în anul 2015 la editura Polirom în cadrul colecţiei ,,Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”). După alţi cercetători, cea mai veche lucrare a genului ar fi constituit-o memoriile principelui Nicolae Şuţu, care a fost concepută însă sub formă de memorii şi nu de jurnal. A se vedea: Nicolae Şuţu, Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei (1789-1871),  trad. Georgeta Filitti, col. ,,Memorii-Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013). De asemenea, între lucrările de-a dreptul exponenţiale ale genului se numără şi: Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţia a II-a, ed. George Ivaşcu, col. ,,Mărturii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973; Mircea Eliade, Jurnal, vol. 1-2, ed. Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004; Idem, Jurnal de vacanţă, ed. Mircea Handoca, col. ,,Scriitori români”, Editura Garamond Internaţional, Bucureşti, f.a.; Idem, Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. 1-2, ed. Sorin Alexandrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Idem, Memorii, colecţia ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Valeriu Anania, Memorii; Editura Polirom, Iaşi, 2009;  Idem, De dincolo de ape: pagini de jurnal şi alte texte, col. ,,Remember”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000; Ion Caraion, Jurnal – literatura şi contraliteratura, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Idem, Jurnal filosofic, Ediiţia a III-a, col. ,,Top H”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002; Monica Lovinescu, Jurnal, ediţia a II-a, col. ,,Memorii, jurnale, convorbiri”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;  Idem, Jurnal esenţial, ed. Cristina Cioabă, col. ,,Zeitgeist”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010; Idem, Jurnal inedit- 2001-2002, col. ,,Memorii, jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014; Idem, Unde scurte – jurnal indirect, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Idem, La apa Vavilonului, vol. 1, col. ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Idem, La apa Vavilonului, vol. 2, col. ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001; Dinu D. Amzăr, Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Editura România Press, Bucureşti,  2005; Petre Andrei, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ed. Petru P. Andrei, Valentin Florin Dobrinescu, Doru Tompea, col. ,,Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010; Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 1-4, ed. Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1998-2009; Idem, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, col. ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Martha Bibecsu, Jurnal – 1915, ed. Ion Bulei, col. ,,Caligraf”, Editura Compania, Bucureşti, 2001; Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţia a II-a, ed. Virgil Ciomoş, col. ,,Remember”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992; Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii – jurnal parizian, ediţia a 5-a, col. ,,Scriitori români”, Editura Corint, Bucureşti, 2006; Regina Maria, Capitole târzii din viaţa mea – memorii redescoperite, ed. Diana Mandache, Dominic Lieven, Valentin Mandache, col. ,,Coroana României”, Editura Alfa, Bucureşti, 2009; Idem, Însemnări zilnice, vol. VI (1-31 decembrie 1924), trad. Sanda Ileana Racoviceanu, ed. Vasile Arimia, Editura Polirom, Iaşi, 2014; Idem, Însemnări zilnice, vol. VII (1 ianuarie – 31 decembrie 1925), trad. Sanda Ileana Racoviceanu, ed. Vasile Arimia, Editura Polirom, Iaşi, 2013; Idem, Însemnări zilnice, vol. VIII (1 ianuarie- 31 decembrie 1926), trad. Sanda Ileana Racoviceanu, ed. Vasile Arimia, Editura Polirom, Iaşi, 2013; Idem, Însemnări zilnice,  vol. X (1 ianuarie-31 decembrie 1928), trad. Sanda Ileana Racoviceanu, ed. Olga Silvia Turbatu, Editura Polirom, Iaşi, 2013; Idem, Jurnal de război, vol. 1 – ,,1916-1917″, trad. Anca Bărbulescu, ed. Lucian Boia, col. ,,Istorie, memorialistică & diaristică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014; Idem, Jurnal de război, vol. II – „1917-1918″, trad. Anca Bărbulescu, ed. Lucian Boia, col. ,,Vintage”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015; Idem, Jurnal de război, vol. III – ,,1918″, trad. Anca Bărbulescu, ed. Lucian Boia, col. ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015; Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, col. ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012; George Florescu, Confesiunile unui cafegiu, col. ,,Literatură, Memorialistică & Diaristică” şi ,,Memorii – Jurnale”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

[2] Iată câteva dintre operele lui cele mai importante: Mark Twain, The $ 30,000 bequest and other stories, Bernhard Tauchnitz Press, Leipzig, 1911; Idem, The adventures of Huckleberry Finn, col. „The Penguin English Library”, Penguin Books, New York, 1966; Idem, The adventures of Tom Sawyer, col. „Bantam books”, Bantam Pathfinder Press, New York, Toronto, London, 1966; Idem, The American claimant, A new edition / with illustrations by Dan Beard and Hal Hurst, Chatto & Windus Press, London, 1902; Idem, Bancnota de 1.000.000 lire sterline : nuvelă humoristică, trad. Constantin Vornea, col. ,,Lectura – floarea literaturilor străine”, Editura Adeverul, Bucureşti, 1925; Idem, Baker’s bluejay yarn – Povestea gaiţei lui Baker, trad. Silvia Mitrea, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011; Idem, The celebrated jumping frog from Calaveras county – Faimosul broscoi săltăreţ din ţinutul Calaveras, trad. Ştefania Mihalache, col. ,,Ora de poveste”, Editura Nomina, Piteşti, 2006; Idem, A Connecticut Yankee at King Arthur’s court, col. „Seven Seas Books”, Seven Seas Publishers, Berlin, 1958; Idem, Curierul amator, trad. Gh Costescu, col. ,,Lectura – floarea literaturilor străine”, Editura Adeverul, Bucureşti, 1926; Idem, Din copilărie, Editura Regis, Bucureşti, 1998.

[3] Idem, Autobiografie, trad. Petre Solomon, Editura ,,Adevărul Holding”, Bucureşti, 2008.

[4] Ibidem, pp. 282-283.

[5] Iată un astfel de exemplu: ,,O dată sau de două ori, viguroasa imaginaţie a lui Jim l-a vârât în bucluc. Într-o zi, o indiancă veni la noi şi încercă să ne vândă nişte fructe pădureţe cu aspect de renglote. Dick Stoker, care trăia de optsprezece ani în cabana aceea, ştia că e vorba de un fruct necomestibil, dar se pomeni spunând, aiurea, că nu mai auzi de el până atunci. Atâta i-a trebuit lui Jim: a început să ridice în slăvi fructul acesta diavolesc. Cu cât vorbea mai mult, cu atât îl lăuda mai vârtos. Ajunsese să spună că mâncase de o mie de ori asemenea fructe, că trebuiau doar să fie fierte cu puţin zahăr şi nici un alt aliment de pe continentul american nu se putea compara cu ele la gust. Vorbea doar ca să se audă vorbind; deodată, rămase mut de uimire – o clipă sau două – când Dick îl întrerupse cu o întrebare: dacă fructul era atât de delicios, de ce nu-l cumpără numaidecât? Jim o băgase pe mânecă, dar nu voia s-o recunoască – nu era el omul care să bată în retragere sau să se dea bătut; de aceea, pretinse că-i bucuros de ocazia ce s-a ivit, de a gusta încă o dată din acest preţios dar al Domnului. Da, era un om care rămânea credincios declaraţiilor sale! Cred c-ar fi mâncat fructul chiar de-ar fi ştiut că-i va provoca moartea. Cumpără, aşadar, toată cantitatea şi spuse pe un ton degajat şi satisfăcut că se bucură de această ocazie binecuvântată, iar dacă eu şi Dick nu vrem să-l asistăm, treaba noastră, lui nu-i pasă. Au urmat două dintre cele mai încântătoare ore pe care mi-a fost dat vreodată să le trăiesc. Jim luă un bidon gol de petrol lampant, cu o capacitate de doisprezece-treisprezece litri, îl umplu pe jumătate cu apă, îl puse pe foc şi vârî în el o duzină din fructele alea diavoleşti. În timp ce apa continua să fiarbă, gusta din când în când din zeama greţoasă infernalele poame fleşcăiau din ce în ce mai mult. La un moment dat, Jim începu să încerce fiertura cu o lingură. Vâra lingura şi gusta din fiertură, lingându-şi buzele cu prefăcută satisfacţie şi spunând că i-ar mai trebui, poate încă niţeluş zahăr – drept care mai azvârlea un pumn de zahăr şi lăsa zeama să fiarbă mai departe; vreme de două ore în şir tot aruncă zahăr în fiertură şi urmă să guste din ea, în timp ce eu cu Stocker râream de el, luându-l în tărbacă şi ocărându-l, ceea ce nu- împiedica să rămână senin şi netulburat. În cele din urmă ne zise că fiertura ajunsese la stadiul final, la stadiul perfecţiunii şi, vârând lingura în zeamă, se linse pe buze, scoţând exclmaţii de plăcere. După care ne oferi şi nouă o lingură, ca să gustăm. După cum ne-am putut da seama, tonele acelea de zahăr nu reuşiseră să modifice nici cu o iotă diabolica acreală a fructului. Era o acreală răzbunătoare, implacabilă, fără nici o urmă din dulceaţa pe care zahărul ar fi trebuit să io împărtăşească dacă fructul ar fi fost inventat altundeva decât în iad. Am gustat o singură dată şi ne-am oprit, dar Jim, generosul şi neînfricatul martir, a continuat să soarbă şi să lipăie, lăudând şi preamărind zeama până când i s-au strepezit dinţii, spre marea satisfacţie a lui Dick şi a mea, care nu mai puteam de râs. În următoarele două zile, niciun pic de mâncare sau băutură nu trecu pragul dinţilor lui Jim; îl dureau atât de tare, încât nu putea îndura nicio atingere; până şi aerul pe care-l respira îl făcea să tresară. Totuşi, urmă să laude întruna terciul blestemat şi să-l slăvească pe Domnul”. Ibidem, pp. 157-159.

[6],,Un proverb spune că Providenţa îi apără pe copii şi pe neghiobi. Şi chiar aşa este. O ştiu din propria experienţă. Am scăpat de multe ori din primejdie graţie acestei misterioase intervenţii. Toată viaţa am fost considerat de şmcherheri o pradă uşoară şi am călcat fără să bănuiesc în capcanele pe care mi le îndindeau pentru a-şi promova interesele egoiste, dar am ieşit adesea nevătămat în ciuda tuturor aşteptărilor”. Ibidem, p. 147.

[7] Ibidem, pp. 147-148.

Foto: Radio România Cultural