Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

de | apr. 28, 2021 | Eseu

Deunăzi, ascultând glasul slujbei Canonului cel Mare înveșmântat în tristețea strălucitoare a Postului Paștilor și încercând să mă dumiresc după putință de natura înțelegerii lăuntrice a ascezei creștine, ochii mi-au alunecat evlavios pe racla cu părticelele din moaștele așezate în naosul Catedralei Mitropolitane clujene.

Acestea au fost dăruite Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Andrei de starețul unei mănăstiri benedictine din Franța (En Calcat), Abatele André Jean Demaugé, care, îmbucurător și surprinzător pentru asperitățile unor anti-occidentali, cunoaște și vorbește limba rumânească cu grația spirituală a comunității pe care odinioară o păstorea. Să revin.

Ajungând curios în proximitatea caldă a baldachinului de lemn, într-un spațiu păstrat liber de providență (fiindcă îmi asigura cei patru metri pătrați de imunitate epidemiologică), m-am trezit un fel de gardian neoficial al așezământului. Mi-am luat în serios rolul de protector al sfintelor și am privegheat panoramic obiectivul. Seriozitatea mea angajată nu avea însă prea multe lucruri de raportat întrucât desfășurarea liturgică lăsa puțin loc închinătorilor așa că am continuat să admir flacăra luminilor reflectată în argintul viu al raclei. Mărturisesc că o forță odihnitoare îmi ținea ochii nedezlipiți de adâncul unei taine indicibile a miezului acestei racle și eram prizonierul liber al unei continue focusări pe moaște. Și, da, mi-am plecat evlavios fruntea ca un ghiocel răzămat de baldachin într-un efluviu de candoare adolescentină și creștină deopotrivă.

Îmi treceau prin fața ochilor istoriile scrise și nescrise ale oamenilor care s-au sfințit. Îi vedeam din fașa umanității lor cum apucau zbirul năprasnic al fărădelegii, al impulsului irațional, al propriei utopii ce voia să substituie credința în Hristos.

A venit apoi un moment în viața lor în care adâncul lor a tăcut și au lăsat cerul să vorbească. Unora li s-a întâmplat pe cruce, în fața plutonului de execuție, a eșafodajului sau a altor ceremonii lugubre de privare de viață. Ghilotina n-a fost întotdeauna o ultimă scenă macabră așa cum ulterior, odată cu adoptarea europeană a pedepselor carcerale în schimbul execuțiilor sumare, de multe ori și în moduri neștiute, detenția a schimbat conformația interioară a celor care aveau un cazier judiciar pătat de inumanitate brută.

Nu perorez idealist, acele convertiri nu vor fi reprezentat cutuma și nici nu cunosc statistici, grafice, evaluări, dar nici nu cred să existe convertiro­metre omologate. Povestea scrisă a câtorva (Dostoievski, N. Steinhardt etc.) adapă cu nădejde toate relatările carcerale. Astăzi privim istoria unui deținut cu speranța unei convertiri luminoase, mai degrabă decât cu spiritul justițiar al satisfacerii unei pedepse privative și meritate.

Intenția mea nu era să amintesc realități publice sau biografii savuroase, ci mă gândeam cu oarecare tristețe și compasiune creștină cum în mod inconștient acceptăm dogmatic și ireconciliabil purismul perpetuu al valorilor noastre. Sigur că acest impuls este legat de valorile universale care rămân etern neschimbate și inalterabile de contextele politice sau sociale, dar a aplica aceeași grilă de lectură unor ființe dovedite mult mai puțin stabile în existența și alegerile lor seamănă cu a cere viața din mâinile unor muritori.

În mod paradoxal, asta se întâmplă în relația noastră cu sfinții: cerșim imposibilul din palmele lor și nu o facem pentru că ei l-ar poseda, ci pentru că un acel altceva din viața lor facilitează legătura instant sau măcar mai grabnică cu Acela Care pe toate le ține, prin care „toate s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3).

Așa că e de bun simț și creștinește să nu scotocim justițiar în coșul cu rufe murdare ale sfinților. Sigur că au păcătuit, sigur că au denaturat realitatea, că poate au fost părtași unor ticăloșii într-o măsură mai mică sau mai mare și absolut sigur că au trecut pe trecerea de pietoni când semaforul era roșu. Sfințenia însă, înseamnă despărțirea de un trecut negru și recunoscut pentru a îmbrățișa un viitor cald și luminos. Sfințenia nu e sinonimă idealismului, purismului, excepționalismului moral sau partizanatului politic impecabil.

Un sfânt a fost cândva un om pătimaș.

Îmi amintesc patericala relatare în care câțiva tâlhari sau bandiți jefuiau un amărât de monah retras în pustie. Unul dintre ei, văzând nevinovăția duhovnicească a blândului călugăr ce părea să nu fie afectat de jaf, ci chiar îi ajuta pe răufăcători să încarce prada, ba mai mult, scotocea după unele obiecte mai ferite, a ales să-și părăsească nemernica ocupație și să se nevoiască întru sfințenie cu cel pe care până adineauri îl jefuia.

Acest fel de a cuceri un suflet, de a-l îngenunchea din negura egoistă a vieții poate aparține doar unui sfânt. Din acest motiv și altele, creștinii fugeau în pustie „să-și graveze în memorie vederea puterii spiritului asupra materiei […]; se înapoiau cu desene stângace, prototipuri de icoane, pentru a-și aduce aminte mereu de măreția la care poate să ajungă omul”[1].

Nu mă opresc înainte de a vă aminti că în relatarea tâlhăriei încheiate cu pierderea unui camarad de fărădelegi nu ni se precizează absolut nimic despre reacția făptașilor colegi. În parte, nu doar că povestea nu-i privea direct, ci pentru că știm, printr-o presupunere universal valabilă, ce anume vociferau. Aveau un discurs similar cu cei care azi ne opresc să decelăm între răufăcători convertiți și răufăcători neschimbați.

Așa că mă întreb: unde e libertatea, credința sau viața?!

Mai bine îngenunchez și rămân alături de avva pe care tocmai l-am tâlhărit…

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

 

Sf. Moaște aparțin Sf. Benedict de Nursia (14 martie), Sf. Aureliu al Cartaginei (20 iulie), Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), Sf. Grigorie Dialogul (12 martie), Sf. Turanus al Antiohiei și Sf. Ghermanos al Pariei (12 mai). Nu se pot identifica părţile corpului de unde provin părticelele. Pe interiorul capacului raclei se află ataşată Crucea Transilvană.


[1] Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Editura Sophia, București, p. 108.

Ultimele articole

Mai multe din Eseu
Praznicul împărătesc al Botezul Domnului și icoana sa

Praznicul împărătesc al Botezul Domnului și icoana sa

Considerată sărbătoare împărătească, Botezul Domnului denumită în popor şi Boboteaza, este ţinută la data de 6 ianuarie în Biserica Răsăriteană[1]; amintindu-ne de botezul primit de Mântuitor din mâna Sfântului Ioan Botezătorul în râul Iordan[2]. Acest praznic se mai...

Invitații și „cina” cu Stăpânul

Invitații și „cina” cu Stăpânul

Aspecte introductive Capitolul al patrusprezecelea al relatării Sfântului Luca, în cadrul căreia este plasată pericopa evanghelică de astăzi, vine parcă să reia, în aceeași logică, însă pe baza altui studiu de caz, ideile enunțate în duminica precedentă. De această...

A privi în sus

A privi în sus

Aspecte contextuale Propovăduirea Mântuitorului, în centrul căreia se găsește o polemică și o pildă, va fi urmată, cum s-a mai întâmplat și cu alte ocazii, de o minune. De această dată, atent la context și detalii, medicul Luca ține să specifice timpul în care se va...

„Averea” și poruncile

„Averea” și poruncile

Text și context Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și...

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Școala Primară „Sfântul Stelian” din Bistrița

Unul dintre aspectele vieții religioase creștine este devenirea omului după trăsăturile naturii sale. Acest demers presupune învățarea și educarea sa progresivă, în mai multe etape, conform dezvoltării specifice firii sale. Dintru început relația omului cu Dumnezeu...