Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

de | apr. 28, 2021 | Eseu

Deunăzi, ascultând glasul slujbei Canonului cel Mare înveșmântat în tristețea strălucitoare a Postului Paștilor și încercând să mă dumiresc după putință de natura înțelegerii lăuntrice a ascezei creștine, ochii mi-au alunecat evlavios pe racla cu părticelele din moaștele așezate în naosul Catedralei Mitropolitane clujene.

Acestea au fost dăruite Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Andrei de starețul unei mănăstiri benedictine din Franța (En Calcat), Abatele André Jean Demaugé, care, îmbucurător și surprinzător pentru asperitățile unor anti-occidentali, cunoaște și vorbește limba rumânească cu grația spirituală a comunității pe care odinioară o păstorea. Să revin.

Ajungând curios în proximitatea caldă a baldachinului de lemn, într-un spațiu păstrat liber de providență (fiindcă îmi asigura cei patru metri pătrați de imunitate epidemiologică), m-am trezit un fel de gardian neoficial al așezământului. Mi-am luat în serios rolul de protector al sfintelor și am privegheat panoramic obiectivul. Seriozitatea mea angajată nu avea însă prea multe lucruri de raportat întrucât desfășurarea liturgică lăsa puțin loc închinătorilor așa că am continuat să admir flacăra luminilor reflectată în argintul viu al raclei. Mărturisesc că o forță odihnitoare îmi ținea ochii nedezlipiți de adâncul unei taine indicibile a miezului acestei racle și eram prizonierul liber al unei continue focusări pe moaște. Și, da, mi-am plecat evlavios fruntea ca un ghiocel răzămat de baldachin într-un efluviu de candoare adolescentină și creștină deopotrivă.

Îmi treceau prin fața ochilor istoriile scrise și nescrise ale oamenilor care s-au sfințit. Îi vedeam din fașa umanității lor cum apucau zbirul năprasnic al fărădelegii, al impulsului irațional, al propriei utopii ce voia să substituie credința în Hristos.

A venit apoi un moment în viața lor în care adâncul lor a tăcut și au lăsat cerul să vorbească. Unora li s-a întâmplat pe cruce, în fața plutonului de execuție, a eșafodajului sau a altor ceremonii lugubre de privare de viață. Ghilotina n-a fost întotdeauna o ultimă scenă macabră așa cum ulterior, odată cu adoptarea europeană a pedepselor carcerale în schimbul execuțiilor sumare, de multe ori și în moduri neștiute, detenția a schimbat conformația interioară a celor care aveau un cazier judiciar pătat de inumanitate brută.

Nu perorez idealist, acele convertiri nu vor fi reprezentat cutuma și nici nu cunosc statistici, grafice, evaluări, dar nici nu cred să existe convertiro­metre omologate. Povestea scrisă a câtorva (Dostoievski, N. Steinhardt etc.) adapă cu nădejde toate relatările carcerale. Astăzi privim istoria unui deținut cu speranța unei convertiri luminoase, mai degrabă decât cu spiritul justițiar al satisfacerii unei pedepse privative și meritate.

Intenția mea nu era să amintesc realități publice sau biografii savuroase, ci mă gândeam cu oarecare tristețe și compasiune creștină cum în mod inconștient acceptăm dogmatic și ireconciliabil purismul perpetuu al valorilor noastre. Sigur că acest impuls este legat de valorile universale care rămân etern neschimbate și inalterabile de contextele politice sau sociale, dar a aplica aceeași grilă de lectură unor ființe dovedite mult mai puțin stabile în existența și alegerile lor seamănă cu a cere viața din mâinile unor muritori.

În mod paradoxal, asta se întâmplă în relația noastră cu sfinții: cerșim imposibilul din palmele lor și nu o facem pentru că ei l-ar poseda, ci pentru că un acel altceva din viața lor facilitează legătura instant sau măcar mai grabnică cu Acela Care pe toate le ține, prin care „toate s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1,3).

Așa că e de bun simț și creștinește să nu scotocim justițiar în coșul cu rufe murdare ale sfinților. Sigur că au păcătuit, sigur că au denaturat realitatea, că poate au fost părtași unor ticăloșii într-o măsură mai mică sau mai mare și absolut sigur că au trecut pe trecerea de pietoni când semaforul era roșu. Sfințenia însă, înseamnă despărțirea de un trecut negru și recunoscut pentru a îmbrățișa un viitor cald și luminos. Sfințenia nu e sinonimă idealismului, purismului, excepționalismului moral sau partizanatului politic impecabil.

Un sfânt a fost cândva un om pătimaș.

Îmi amintesc patericala relatare în care câțiva tâlhari sau bandiți jefuiau un amărât de monah retras în pustie. Unul dintre ei, văzând nevinovăția duhovnicească a blândului călugăr ce părea să nu fie afectat de jaf, ci chiar îi ajuta pe răufăcători să încarce prada, ba mai mult, scotocea după unele obiecte mai ferite, a ales să-și părăsească nemernica ocupație și să se nevoiască întru sfințenie cu cel pe care până adineauri îl jefuia.

Acest fel de a cuceri un suflet, de a-l îngenunchea din negura egoistă a vieții poate aparține doar unui sfânt. Din acest motiv și altele, creștinii fugeau în pustie „să-și graveze în memorie vederea puterii spiritului asupra materiei […]; se înapoiau cu desene stângace, prototipuri de icoane, pentru a-și aduce aminte mereu de măreția la care poate să ajungă omul”[1].

Nu mă opresc înainte de a vă aminti că în relatarea tâlhăriei încheiate cu pierderea unui camarad de fărădelegi nu ni se precizează absolut nimic despre reacția făptașilor colegi. În parte, nu doar că povestea nu-i privea direct, ci pentru că știm, printr-o presupunere universal valabilă, ce anume vociferau. Aveau un discurs similar cu cei care azi ne opresc să decelăm între răufăcători convertiți și răufăcători neschimbați.

Așa că mă întreb: unde e libertatea, credința sau viața?!

Mai bine îngenunchez și rămân alături de avva pe care tocmai l-am tâlhărit…

Sfinții au tăcut și cerul a vorbit

 

Sf. Moaște aparțin Sf. Benedict de Nursia (14 martie), Sf. Aureliu al Cartaginei (20 iulie), Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), Sf. Grigorie Dialogul (12 martie), Sf. Turanus al Antiohiei și Sf. Ghermanos al Pariei (12 mai). Nu se pot identifica părţile corpului de unde provin părticelele. Pe interiorul capacului raclei se află ataşată Crucea Transilvană.


[1] Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Editura Sophia, București, p. 108.

Ultimele articole

Mai multe din Eseu
Sf. Nicolae Kasatkin – luminătorul Japoniei

Sf. Nicolae Kasatkin – luminătorul Japoniei

Între atuurile Ortodoxiei rusești trebuie socotită și prodigioasa ei activitate misionară, desfășurată în afara granițelor ei teritoriale și canonice. Vecinătatea cu atâtea popoare, culturi și religii, total diferite de etosul rusesc, a obligat Biserica Ortodoxă Rusă...

Mitropolitul Bartolomeu – predicator al tinerilor | Arhim. Benedict Vesa

Mitropolitul Bartolomeu – predicator al tinerilor | Arhim. Benedict Vesa

„Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul” (Ioan 1). De aici și puterea cuvântului grăit de a produce o adevărată revoluție culturală, socială, dar, mai ales, o transformare spirituală. Cuvântul, pentru originea sa dumnezeiască, este viață și chemare la...

Andrei Marga | Întâlnirea cu Bartolomeu Anania

Andrei Marga | Întâlnirea cu Bartolomeu Anania

În februarie 1993, pe scaunul arhiepiscopal de Cluj, Biserica Ortodoxă aducea un om ce avea deja o operă literară remarcabilă, o implicare în istoria Transilvaniei, şi a României în întregime, dintre cele mai elocvente printre contemporani, o concepţie profilată...

Sfântul Efrem Sirul (306-379), teolog și imnolog

Sfântul Efrem Sirul (306-379), teolog și imnolog

Imnele bisericești aflate în cărțile de cult (Octoih, Triod, Penticostar, Mineie, Liturghier, Ceaslov etc.) sunt creații ale unor imnografi și melozi bisericești, începând din primele veacuri ale creștinismului. Producția cea mai bogată de imne începe după libertatea...

Sfânta Xenia, cea nebună pentru Hristos

Sfânta Xenia, cea nebună pentru Hristos

Sfinții sunt mărturisitori și purtători ai lui Hristos, sunt vase cinstite în care locuiește Dumnezeu. Și dacă El, Atotputernicul, S-a plecat atât de mult încât a venit pe lume în chip smerit, așa cum noi, fiii oamenilor, nu suntem, atunci cei care-L iubesc și vor...