„Spovedanie neterminată” sau despre confruntarea cu sinele

„Spovedanie neterminată” sau despre confruntarea cu sinele

Spovedanie neterminată, o lucrare semnată cu un pseudonim destul de transparent pentru cititorul atent, a ajuns la a treia ediție. După ce inițial a fost publicată la Editura Bizantină, apoi la Editura Arhiepiscopiei Craiovei, în anul 2010 cartea a fost repusă pe piață de Editura Doxologia, având în plus o prefață a lui Andrei Lemeni și o postfață scrisă de Mihai Zamfir. Recenzia de mai jos a fost scrisă în anul 2008, după apariția acestui jurnal confesiv la Craiova.

De curând a fost reeditat jurnalul ce poartă sugestiv titlul Spovedanie neterminată semnat Gena Geamănu, un pseudonim care ne aduce aminte de Apostolul Toma Geamanul, cel pe nedrept numit Necredinciosul. În avalanşa de literatură confesivă de toate facturile care ne asaltează, jurnalul Spovedanie neterminată poate fi aşezat undeva la întretăierea dintre Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit a lui Jeni Acterian şi inegalabilul Jurnal al fericirii al lui N. Steinhardt. Textul care introduce şi justifică din punct de vedere duhovnicesc demersul de supraveghere, analiză şi descriere a mişcărilor sufletului în cadrul unui proces de curăţire îi aparţine Sfântului Antonie: „…dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui  unul altuia, putem fi siguri că din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat”. Probabil că acest text a determinat ca adesea jurnalul să fie socotit unul  duhovnicesc. Personal consider că avem de-a face mai degrabă cu o descriere a meandrelor parcursului interior decât cu un jurnal duhovnicesc, mai ales în prima sa jumătate unde însăşi autoarea afirmă că: „Nu este un jurnal. Este poate o parte din mine cu care stau de vorbă când nu mai pot fi singură”.(p.9 ) Contextul, care nu constituie fondul problemelor existenţiale ale autoarei, este regimul comunist ateu: „…totul e zadarnic, totul rămâne în afară, omul e iremediabil condamnat la singurătate (Şi nu numai în comunism!)”.
Structurat în patru părţi (Presimţiri, Căutări, Marea ocolire, Iluminări şi poticniri) jurnalul debutează deosebit de percutant la 28 iulie 1968 cu întrebarea: „Pentru ce?” o întrebare care dezgoleşte cu luciditate maximă totala zădărnicie a existenţei în afara lui Dumnezeu. Aceaşi primă notă continuă cu alte întrebări dureroase, toate izvorâte din deznădejdea lipsei de sens. De la bun început este surprinsă nevoia fundamental umană de dăruire, de jerfire a sinelui pentru aproapele, nevoie obturată de teama că: „nimeni nu are nevoie de ce fac eu”.(p.7) Singurătatea absolută este marcată mai ales de opoziţia permanentă eu-voi,  nici o prietenie şi  nici o formă de comuniune nu poate transforma eu-l în noi. Fuga de sine apare combinată mereu cu  nevoia de autenticitate şi de adevăr.  Şi dacă prima parte a jurnalului este numită Pre-simţiri, ele se regăsesc la tot pasul printre afirmaţii din cele mai şocante: „Sunt disperată. Ştiu că există iubire. Nu ştiu ce este fiindcă nu am trăit-o, dar ştiu precis că nu este din tot ce am trăit. (p.11). Mă detest! Nu voi reuşi niciodată să fiu un om ca toţi oamenii. Am nevoie de o minciună mai puternică.(p.13). Viaţa mea! În general mă port de parcă mi-ar apaţine. Numai că am impresia că eu îi aparţin ei.” (p.17). După 11 ani, în februarie 1979 se încheie prima etapă a jurnalului cu nevoia acută de eliberare: „Aş vrea să ies din plânsul ăsta mut”.(p.18) Însemnările sunt reluate în martie 1981, după doi ani de pauză, sub titlul generic Căutări. Tonul afirmaţiilor din a doua parte a jurnalului nu este radical diferit. Rămân aceleaşi teme fundamentale mereu şi mereu reluate. Singurătatea („suntem atât de înfăşuraţi în singurătate încât ne vom sufoca”) nevoia de sens („Şi cine sunt EU?”), deznădejdea, moartea, viaţa şi din nou singurătatea („Nu-i nimeni în tot universul care să te audă”) (p. 29-30). Căutarea capătă expresia unei dureri ce nu pare a avea ieşire dar care se dovedeşte a fi de fapt o cale de cunoaştere. Odată cu asumarea suferinţei bucuria nu întârzie să apară, chiar dacă pentru început nedesluşit şi tainic: „Ce stranie bucurie vine spre mine?”(p. 36)
O nouă treaptă către Dumnezeu (care rămâne încă distant) o constituie întâlnirea cu scrierile Simonei Weil, cu a cărei gândire se simte identificată până într-acolo încât scrie „Doamne, de unde mă cunoaşte fiinţa asta?”. La fiecare pas este prezentă singurătatea şi durerea („care este un fascinant fel de a fi viu, poate singurul fel” p.48). Căutările spirituale din această etapă se finalizează cu yoga. Acum începe Marea Ocolire.  Tentaţia morţii, a neantului, dorinţa puternică de a nu mai fi şi totuşi: „ce-i aia moarte? Cei vii nu ştiu iar cei morţi tac. Tac aşa cum tac cei vii cand îi întreb ce e aia viaţă.” (p. 97) Lecturi imense, variate fiecare rezonând într-un fel oarecare cu propriile căutări ale autoarei. Prietenia fecundă cu Alice Botez. Marea Ocolire se termină în 1985 în pridvorul Bisericii datorită întâlnirii cu părintele Galeriu „în sfârşit am găsit ce căutam, am găsit căutarea cea bună”(p.140). Din acest  punct încep Iluminările şi poticnirile, titlu sugerat de părintele Galeriu după cum descoperim în una din scrisorile pe care i le trimite: „Mă mângâie şi faptul că mi-aţi spus să îmi intitulez jurnalul iluminări şi poticniri, deci ştiaţi că mă voi potcni…”(p.156). Atmosfera generală a jurnalului nu mai este înăbuşitoare, ceţoasă ci dimpotrivă aerisită şi plină de lumină. Singurătatea care înainte apărea sfâşietoare pe fiecare pagină este înlocuită de conştientizarea iubirii divine: „Dumnezeu ne iubeşte tot timpul indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-i răspundem la iubire” (p.150). Din anul 1987 paginile jurnalului încep să fie completate cu fragmente din scrisorile trimise părintelui Galeriu. Monologul jurnalului este din ce în ce mai des înlocuit de dialogul epistolar cu duhovnicul: „Mi-e imposibil să scriu în jurnal deşi îmi vine să vorbesc despre preaplinul din mine. Am ales să scriu Sfinţiei voastre chiar dacă nu voi expedia scrisoarea.” (p. 161) Dacă la început este trăită imposibilitatea stabilirii oricăror punţi de comuniune cu cei din, jur ceea ce crează sentimentul de singurătatea absolută, vedem că împreună cu convertirea soseşte şi conştiinţa intimităţii ontologice cu celălalt: sunt o singură pânză vie cu cei din biserică. Înţelegerea duhovnicească a realităţii se adânceşte la fiecare pas. Iată spre exemplu cum este elucidată problema suferinţei într-una din scrisorile adresate duhovnicului: „Acum ştiu că nu Dumnezeu este autorul (suferinţei, răului) şi nici nu ştiu cum de ştiu, n-aş putea să explic limpede, dar ştiu că noi, eu omul, am făcut şi fac asta, şi mă cutremur de durere că sunt om…m-am simţit una şi cu criminalii şi cu victimele lor.” (p.169) La fiecare pas sunt căutate şi adesea găsite semnificaţiile adânci ale cotidianului. Jurnalul se constituie mereu ca un prilej de regăsire a autenticităţii şi a sincerităţii debordante. Complicaţia sufletească inutilă şi insuportabilă face rugăciunea să ţâşnească: „Doamne simplifică-ne până la a fi oameni.”(p. 244). Bucuria alternează cu momente de întunecare, de tăcere netransparentă, care totuşi capătă sens în clipa unei înţelegeri duhovniceşti a lor: „Şi am primit întunericul ca un dar din care am învăţat mai mult, sau tot atât de mult ca şi din darul de atunci”.(p. 245) Senzaţia de moarte, dorinţa de aneantizare  se transformă în viaţă care clocoteşte: „Doamne ce vie sunt! Dacă plânge cineva mă umplu de plâns. E altfel decât plânsul lui dar e răspuns la acest plâns. Dacă se bucură cineva tresar de bucurie.” (p.255)  Totul culminează cu descoperirea smereniei: „Absiul nimicniciei. Pe măsură ce ni se dezvăluie, revolta şi deznădejdea se topesc în durere cruntă. Neputinţa iubirii. Strădania îndurării. Lacrimi necurate. Doamne, cum poate cineva ca mine să îndrăznească să te cheme?”(p.272)
Jurnalul se încheie la 1 decembrie 1989 după ce am parcurs Calea timp de 21 de ani împreună cu un suflet zbuciumat, cu vocaţia căutării. Ultimele cuvinte sunt cuvintele pline de nădejde cu care se încheie şi Apocalipsa, Vino, Doamne Iisuse!, poate tocmai pentru că şi acest jurnal este o descoperire treptată a sinelui de către sine în căutarea Luminii.

About The Author

Paul Siladi

Paul Siladi (n. 1982) este doctor în teologie al Universității Babeș-Bolyai, Cluj. Studii de publicistică creștină la Erlangen. Director la radio Renașterea, Cluj.

Related posts

Distribuie