Vasile Voiculescu și teologia prieteniei | Episcopul Benedict Bistrițeanul

Poezia este mijlocul cel mai complet de comunicare umană, dar este și „metodologia” cea mai adecvată pentru a face teologie. Și asta, pentru că, deși nu își dorește să exprime matematic, exhaustiv și definitiv un adevăr, te introduce în zona experienţei adevărului, prin intermediul simbolului, care leagă realităţi și conduce spre întâlnire. În acest fel, lex credendi devine lex vivendi, adevărul se revelează ca viaţă. Din această perspectivă, teologia devine poezie, ca formă concretă și completă de abordare a relaţiei dintre Dumnezeu și creaţie. Și teologul și poetul se uimesc, în faţa lumii, în faţa omului, și, în cele din urmă, în faţa lui Dumnezeu, Cel bun și frumos.

Pentru a putea vedea lumea și pe Dumnezeu, împrumutând expresia scriitorului Antoine de Saint-Exupéry, este nevoie să „le îmblânzești”, să te împrietenești cu ele. De aici și forma de exprimare a teologiei drept prietenie. Hristos Însuși o proclamă, adresându-se ucenicilor: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 13-15). Prietenia este cea mai înaltă formă umană a dragostei, tocmai pentru că este cea mai puţin „obligatorie” și cea mai puţin impusă de cerinţe exterioare. Înseamnă împreunăcălătorie, cu maximă generozitate și cu un interes faţă de sine redus la maximum. Împreună și pentru celălalt.

În ce-l privește pe Vasile Voiculescu, contactul cu scrierile sale l-am avut destul de devreme, însă nu și „prietenia” cu acesta. A fost un moment de graţie, cu vreun an și jumătate în urmă, când din mâna unui prieten am primit, ca o invitaţie discretă și misterioasă la aventura lecturii, volumul ce cuprindea „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”. Cheia de interpretare era limpede, Vasile Voiculescu făcea elogiul dragostei, sub chipul prieteniei, ca depășire a carnalului. Această trecere este limpede exprimată în sonetul-paradigmă CLXVII, din care cităm: „Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…/ Și-o dragoste înaltă și-adâncă începu./ Se prefăcu deodată coliba în palat,/ Iar casnicele scule, în zâne, ca-n magie;/ Eu regăsii în mine un sufl et de-mpărat,/ Purtând puternic sceptru de vis și poezie./ Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,/ Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;/ În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii/ Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;/ Să-ţi cuceresc și ţie în dreapta stăpânire,/ Alăturea de mine, un tron în nemurire!”[1]. Termenul care defi nește simbolic și sintetizator prietenia este cel de „alături”, care exprimă identificarea și urmărirea aceluiași ţel, dezvoltat ulterior într-un împreună pelerinaj către frumuseţea veșniciei.

Vasile Voiculescu se naște pe data de 13 octombrie 1884, în judeţul Buzău, localitatea Pârscov. Își face studiile primare și gimnaziale la școala din Pleșcoi, iar cele medii la Liceul „A. Hașdeu” din Buzău și „Gheorghe Lazăr” din București. Fiind preocupat de literatură, își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filozofi e, dar o abandonează destul de repede. Urmează Facultatea de Medicină, pe care o absolvă în anul 1909, cu o teză de licenţă în Chirurgie. Se specializează în domeniul Medicinii Interne și Epidemiologiei. Preocupările religioase le are încă din copilărie, când, în casa părintească, este familiarizat cu o viaţă spirituală așezată. Crezul său religios era adeseori proclamat limpede: „credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. În anul 1910 se căsătorește cu Maria Mitescu, o colegă de facultate, și împreună vor avea cinci copii. După o scurtă perioadă de muncă în spaţiul rural, în judeţul Gorj, va fi mobilizat pe front în prima conflagraţie mondială. Aici se va remarca prin generozitatea și disponibilitatea creștină faţă de soldaţi și refugiaţi. Trece el însuși în această perioadă prin momente dificile, însă râvna spre slujire crește. Astfel, după terminarea războiului, iniţiază un program de educaţie și igienă a sănătăţii în mediul rural, atrăgându-și astfel numele de „doctorul fără de arginţi”.

În tot acest răstimp, munca sa în domeniul medicinii este dublată de o creaţie literară, mai întâi versuri, publicate în reviste de specialitate, apoi adunate în volume (Poezii; Poeme cu îngeri), urmate și de opere de beletristică (Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Zahei Orbul). În anul 1920 devine membru în Societatea Scriitorilor Români, iar în intervalul 1934- 1946 ocupă poziţia de Director de programe culturale la Radio România. Anul 1946 este unul dificil, soţia sa pleacă în eternitate, moment care îi determină întregul parcurs ulterior – adoptă o vieţuire similară celei sihăstrești, și nu doar în forme exterioare, ci și în trăirile lăuntrice: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare[2].

Frecventează și cercul religios „Rugul Aprins”, în căutarea lui Dumnezeu în viaţa concretă. În acest context, alături de alţi membri, Vasile Voiculescu va fi arestat în noaptea de 4-5 august 1958, la vârsta de 74 de ani, sub acuza uneltirii împotriva ordinii sociale. Timp de șase ani va cunoaște ororile regimului totalitar, în închisorile de la Jilava și Aiud. Despre atitudinea și statura acestuia dă mărturie unul dintre colegii săi de celulă, Vasile Boroneanţ: „Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»[3]. Prietenia este exprimată faptic în toată această atitudine a sa. La 2 mai 1962, este eliberat de la Aiud și dus de către familia sa în „chilia isihastă” din București, între cărţile sale și în lăuntrul liniștii inimii. După un an de suferinţe, în ziua de 25 aprilie 1963, pleacă înspre frumuseţea nepieritoare pe care a cântat-o și a dorit-o, în scrierile sale. Prietenia devine pentru Vasile Voiculescu sursă generatoare de viaţă, cheie de înţelegere a vieţii și „metodologie” de viaţă. Îi devine, într-un anume sens, „Ars poetica”. Și pe această o practică, în consecinţă ca cine / ce este, în legătură cu Dumnezeu, cu omul, dar și cu creaţia, ca sursă de inspiraţie și context al vieţii. „Originea” acesteia în sfera dumnezeiască este limpede exprimată în aceleași sonete invocate mai sus: „Noi cu o-mbrăţișare rodim eternitate… / Înalţă-ţi suflul, duhul… și dă-mi acel sărut / Care-anceput pe gura celui făr’ de-nceput” (CCX). Descrierea pe care o face în continuare este generată tocmai de punctul originar al prieteniei, în scara formelor dragostei umane, aceasta ocupă locul cel mai înalt, depășind atât carnalitatea, cât și afectivitatea: este de sus și-l poartă pe om înspre înălţimi – „Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime, / Ne urcă la lumina eternelor dureri” și, de aceea, este nesfârșită: „De-aceea-i fără saţiu și fără de limite” (CLXXII); este lumină, aprinsă de Dumnezeu, indicând înrudire cu o teologie isihastă – „Alături de lumina creată-n empireu, / Iubirea fu o nouă lumină pentru lume; / De-atunci fiecare-n opaiţu-i de hume / O poate aprinde singur, el sieși Dumnezeu” (CXCI); este lăuntrică și atotcuprinzătoare, sintetizează și adună întreaga lume în ea – „Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii și-a plăcerii, / Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă; / Își cată-n noi duh geamăn… și, de-l îmbii cu humă, / Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii… / Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea, / Preface în genune lăuntrul tău anume / Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume” (CLXXIII); și, tocmai de aceea, este singura realitate mai puternică decât moartea, asimilată chemării la existenţă / fiinţare și la viaţă, pe care o face Hristos Însuși – „Minunile iubirii n-au stavile pe lume;/ Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, / Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume, / Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine” (CLXXXIII).

Intrând în atmosfera lecturii acestor poeme, pur și simplu te împrietenești și simţi, atât de aievea, cum ţi se deschide o altă înţelegere a lumii și a relaţiei cu Dumnezeu Însuși, sub semnul acestei „metodologii”, de altfel biblice. Pentru că, până la urmă, prietenia devine o fereastră prin care se citește viaţa și ea însăși se transformă în suflare a vieţii. Și nu oricare, ci cea veșnică – „este sămânţa eternităţi-n carne” (CCXXXV), este îmbrăţișare prin care „misterioasa carne se face duh în noi” (CCV). Iar adevărata poveste de dragoste, unica poveste de dragoste, se dezvăluie, se descoperă și se realizează cu Dumnezeu-Iubire. Aceasta este invitaţia pe care ne-o oferă nouă, cititorilor, și calea pe care ne-o deschide, în consecinţă: „Iubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur / Ci ca un rege cărui uși largi i s-au deschis; / Nu strecurată-n noapte din adâncimi de vis. / Ci în lumina-naltă a marelui azur” (CLXXI).

[1] V. Voiculescu, Integrala operei poetice, București, Anastasia, 1999, p. 609.

[2] Dr Dr. Constantin Daniel, htt p://www.viata-medicala.ro/*articleID 8841- dArt.html, 1 februarie 2019.

[3] Sabina Măduţă, Vasile Voiculescu și Rugul Aprins, București, Editura „Florile Dalbe”, 2001, p. 28-29

Articol publicat în Revista Renașterea, februarie 2019

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Părintele Florea Mureșan (1907-1961), din amintiri

Părintele Florea Mureșan (1907-1961), din amintiri

Un gong pentru un popas sacru închinat Părintelui Florea Mureșan, la cei peste cincizeci de ani de la mucenicia lui. Generos, pridvorul amintirilor ne așteaptă întâlnirea cu chipul lui viu, neuitat, articulat în istorie. Deschizând sipetul amintirilor, ele ni s-au...

Părintele Dometie de la Râmeți, făclie prin credință

Părintele Dometie de la Râmeți, făclie prin credință

E posibil ca părintele Dometie de la Râmeți să nu se afle printre cei mai cunoscuți părinți ai Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut. Cu toate acestea el a atras atenția contemporanilor prin duhovnicia și bucuria de a sluji Domnului. Eminent și devotat,...

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, cu puțină vreme înainte de plecarea sa în eternitate, afirma: „N-am fost niciodată despărţit de România… tot dicţionarul român mi-e drag… iar, dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă întorc acolo unde sunt rădăcinile mele şi nu mă mai...

Sfântul Iustin Popovici și aventura cunoașterii lui Dumnezeu

Sfântul Iustin Popovici și aventura cunoașterii lui Dumnezeu

Sfântul Iustin Popovici a rămas în istoria spiritualității contemporane drept teologul Dumnezeului-om și, în consecință, promotorul unei viziuni teantropice a lumii. În perspectiva sa, singura definiție posibilă a omului se poate enunța doar în lumina lui Hristos,...

Stareța Macrina Vassopoulos și „înrudirea spirituală”

Stareța Macrina Vassopoulos și „înrudirea spirituală”

Dacă nașterea fizică te plasează într-o familie, într-o înrudire de neam, care îți oferă o anume identitate, o istorie și o geografie specifică, și mai vădit se întâmplă atunci când ne referim la nașterea duhovnicească și creșterea care vine în consecință. Înrudirea...