Viața ca dar și dăruire

de | iun. 10, 2020 | Episcopul Benedict - Articole

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine și apoi în/ din cele ale Sale. Darul este conținutul vieții, iar dăruirea este forma, dar și sursa continuității vieții. Dumnezeu Treime, „structura supremei iubiri”, reflectă tocmai această dăruire continuă – Tatăl se dăruiește născându-L pe Fiul și purcezându-L pe Duhul, Fiul se dăruiește descoperindu-L pe Tatăl și trimițându-L pe Duhul în lume, iar Duhul se dăruiește mărturisindu-L pe Tatăl și confirmându-L pe Fiul, în unitate de dragoste și comuniune perfectă.

Tatăl „risipitor” din parabolă ne dezvăluie câte ceva despre modul de ființare a lui Dumnezeu, atât cât îi este accesibil omului, ca dar și dăruire. Darul exprimă ființa (viața) tatălui evanghelic pe care o împărtășește cu nemăsurată generozitate copiilor săi, iar dăruirea este modul în care se realizează această părtășie. Darul este incomplet fără de dăruire, la fel cum incompletă este teologia ființei fără de energii (lucrare). Dăruirea este însușirea esențială care îl revelează pe om, ca de altfel, pe Dumnezeu ca persoană (persoane), însemnând comunicare, părtășie, relație, mișcare și, până la urmă, viață.

Tatăl este părinte tocmai pentru că știe, poate, și (se) dăruiește, necontenit, nemăsurat, neschimbat, egal și total, copiilor săi.  Face acest lucru chiar și înainte de a naște. Și continuă născându-și copiii și renăscându-i mereu. Prin această necontenită naștere el este, rămâne și devine tot mai părinte. În clipa în care ar renunța să (se) mai dăruiască ar înceta să mai fie părinte. De aceea, parabola în discuție ni-l prezintă pe tatăl evanghelic drept un personaj care naște permanent, este dispus să (re)nască în orice clipă și pentru care „ocupația” permanentă este tocmai dorința de a naște, chemând la viață, dăruind viață și sporindu-o din belșug. Întreaga povestire îl are în centru pe acest personaj referențial, de unde vine „tot binele și toată darea cea bună”, după chipul „Părintelui luminilor” (Iacov 1, 17), pe tatăl celor doi copii.

Această dăruire, această „ofertă de viață” pentru copiii săi, începe dinainte de a-i naște. El este mai întâi disponibil și bucuros de a împărtăși și apoi se arată viața transmisă către și întrupată în copiii săi. Aceștia nu sunt „un accident”, ci o făptuire a dragostei, „la plinirea vremii”, după ce părintele este pregătit să dăruiască. Darul devine personal în viața copiilor prin dăruire. Aici părintele se dăruiește și dăruiește, oferă viața, oferindu-se pe sine. Și niciodată nu se va mai lua înapoi. Darul odată oferit nu se mai cere înapoi, de aici și libertatea și pacea pe care le dovedește tatăl evanghelic. Dragostea acoperă toate, riscă, nu se teme, lucrează, se face tuturor toate, are răbdare, crede, speră și rezistă. Ea este singura mai puternică chiar și decât moartea.

Dar și pe parcursul vieții, necontenit acesta (se) dăruiește fără să ezite, fără să negocieze, fără să regrete și fără să renunțe. Înțelegem acest lucru din atitudinea pe care o are în fața pretenției nelegitime a fiului cel mic de a-i oferi partea ce „i se cuvine” din avuție. Nu  reacționează, nu cere explicații, nu acuză și nu judecă, pentru că el este deja „obișnuit” să ofere și să se dăruiască. Iubind, face ceea ce i se cere. Termenii grecești utilizați în acest dialog ne ajută în argumentarea de până acum. Este aici singurul loc din Evanghelie unde autorul folosește vocabula teologico-filosofică „ousia/ substantia” (Luca 15, 12-13), utilizată în dogmatică pentru a desemna „ființa”. Deși textul propriu-zis ne îndreaptă către cea de-a doua semnificație a termenului – bunuri disponibile, disponibilități prezente[1], totuși felul în care se întâmplă această transmitere ne conduce la modul de existență al dăruitorului însuși. El este cel care dăruiește aceste bunuri și odată cu ele se dăruiește, acestea fiind ale lui și totodată purtând pecetea lui. Dăruiește „to epivallon meros tes ousias” – partea de avere ce i (mi) se cuvine, dar și ousia/ ființa sa proprie, așa cum a făcut-o născând și, de-atunci încolo, neîntrerupt. Darul vieții se împărtășește prin dăruire de sine și deodată cu aceasta și a celor disponibile și necesare, dar și la dispoziție. Acest ultim aspect face din „partea de avere” un bun comun (o ousie comună), care aparține deopotrivă celor doi, tatălui și copilului. Tatăl știe să ofere averea doar ca dar, pentru că darul este forma proprie de manifestare a dragostei. Dar respectă criteriile impuse de fiul său. Acesta o dorește numai pentru sine, ca posesiune. De altfel, fiul cel mic se și bucura de averea tatălui chiar și înainte de a o primi, ca fiu de părinte ce era. Acum fiul cel mic se transformă în moștenitor al unui tată de care se dezice în momentul primirii avuției, pentru ca nu cumva să o simtă ca pe o favoare, poate chiar ca pe o obligație sau ca pe o datorie. Se dorea liber de orice constrângere, râvnea „partea sa de avere” în afara darului, în afara oricărei legături, fie ea și de sânge. Își dorea avuția și chiar ființa lui (cele două accepțiuni ale termenului „ousia”) fără de tatăl său, neînțelegând că ființarea lui depindea de tatăl său. El este „rezultatul” dăruirii de sine a tatălui și, de aici, însăși calitatea de fiu îi era determinată de relația de dragoste cu acesta. Nu poți să fii fiu fără să ai un tată. Poți încerca, dar acest lucru înseamnă să-ți risipești viața. Poți risipi din dragoste, dar poți risipi și împrăștiind, fără vreo noimă sau direcție. Risipirea fundamentală se întâmpla prin transformarea bunurilor din dar în posesiune. Fiul cel mic nu putea acum să înțeleagă forma și puterea dragostei părintelui său. Pentru un neinițiat, dragostea părintească poate să se arate ca o povară.

De toate acestea simțea nevoia să se elibereze, îndreptându-se către o țară îndepărtată, un spațiu necunoscut, nedeterminat, ambiguu, neîmpiedicat și nestânjenit să (se) risipească. I s-a urât de a mai fi fiu în casa tatălui său și s-a orientat către o identitate nouă, în afara filialității lui. Bunurile primite, transformate în bani lichizi, i-au devenit posesiune. Darul patern a căpătat conotații economice și s-a supus efemerului, riscurilor și pierderii.

Deodată cu pierderea bunurilor se întâmplă și risipirea de sine, prin abandonul referinței originare – tatăl și casa părintească. Cei doi aveau o înțelegere diferită asupra vieții și a beneficiilor care o însoțesc. Însă, nici fiul cel mare nu era departe de aceeași înțelegere. Nici în cazul său darul nu făcea parte din viziunea sa asupra vieții, ci se bucura de bunuri ca și o concesiune, în așteptarea unei posesiuni depline[2]. Îi reproșează tatălui: „De atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei”. Iar tatăl îi răspunde: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15, 29,31). De fapt, în cazul amândurora, averea părintelui lor le era la îndemână dintotdeauna, puteau să se bucure de ea și să o lucreze ca și când era a lor. Le era dăruită deja, în paradigma dar – dăruitor, dar – primitor, de-a lungul unui circuit permanent și dinamic, care îi așeza într-o relație de părinție și filiație. Dar ei și-o doreau să fie numai a lor fără să îl mai implice pe bătrânul lor tată. Averea fără să fie privită/ primită sub forma darului devine un idol, care îi face pe copii una cu ea, și-i risipește în cele ale lumii. În schimb, asimilată pe linia relației dar-dăruitor-primitor, devine topos al reîntoarcerii permanente în casa părintelui și mijloc prin care sunt asumați și reintegrați în părinția originară, de data aceasta în varianta finală a bucuriei eshatologice.

Toți suntem chemați să ne bucurăm acum că cel mort, cel fără părinte, are șansa învierii, iar cel pierdut, fără casă părintească, este aflat. Și fiul cel mic, dar și cel mare, aveau nevoie de această reintegrare în relația cu părintele lor și de reprimire în casă. Poți să te simți străin departe de casă, dar poți să te simți așijderea stând în casă. Totul depinde de intensitatea participării. Finalul parabolei este deschis.

Paradigma dar-dăruire revelează și anticipă experiența eshatologică – ceea ce este al meu este și al tău, în vreme ce ceea ce este doar al meu piere. În această înțelegere nimic nu se pierde, nimic nu se micșorează, nimic nu se risipește, ci totul intră într-un circuit care exprimă viața ca dragoste, ca dar, ca părtășie. Darul oferit cu mărinimie, care culminează cu dăruirea de sine, ne deschide, ne eliberează de frici și ne obișnuiește cu bucuria raiului. În schimb, darul nedăruit ne însingurează, ne închide, ne înfricoșează și ne obișnuiește cu tristețea iadului.

Suntem invitați să intrăm în această „logică a Cerului”, a darului și dăruirii, singura șansă de a înțelege viața, dar și de a pătrunde moartea. Logica dăruirii ne așează în cele dintru început, ne descoperă întru cele ce am fost făcuți, și ne deschide întru cele ce vom fi: „Eu m-am născut să dărui, să mă dărui/ Oricând și-orișicui…/ Să mă clădesc arzând, să mă izbesc și să mă nărui…/ S-aduc în casă-mi zarea, să-nalț pământu-n cer,/ Să dau, și niciodată-napoi să nu mai cer…/ Căci m-am născut să dărui, să mă dărui/ Oricând și-orișicui;/ Să-mi fac o sfântă lege din risipă,/ Să mă clădesc cântând, cu fiecare clipă,/ Cu fiecare clipă să mă nărui…”[3]

 

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

 

[1] Jean-Luc Marion, „Filosofia unei parabole: fiii și tatăl sau destinul ființei între avere și dar”, în Cartea fiului risipitor, Sibiu, Deisis, 2015, p. 162

[2] Jean-Luc Marion, „Filosofia unei parabole”, p. 167.

[3] Aron Cotruș, Mă știu (https://www.poezie.ro/index.php/poetry/1835070/index.html, 4 iunie 2020).

Ultimele articole

Pacea sufletului

Pacea sufletului

Pacea sufletului este o stare pe care multă lume o caută iar multă lume o are dar se lasă greu descoperită. Aceasta ține de cele mai înalte culmi ale realizării spirituale, precedată întotdeauna de apariția virtuților. Pacea este strâns legată de o stare lăuntrică de...

4 iulie – Sfântul Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei

4 iulie – Sfântul Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei

Sfântul Andrei Criteanul este cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă și mai prolifici creatori de canoane și imne, deosebite prin frumusețea formei și profunzimea gândirii. Sfântul Andrei Criteanul este menționat în izvoarele istorice începând cu secolul al IX-lea....

În casă și acasă

În casă și acasă

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba...

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările...

Vestea Învierii în „casa fricii”

Vestea Învierii în „casa fricii”

Cuvântul „acasă” a căpătat în ultima perioadă o largă utilizare și o semnificație pe măsură. La origine, poate fi foarte ușor asimilat unei realități intime, personale, calde, în sensul de cămin familial, părinți, copii, bunici, și bucuria împreună petrecerii ce îl...

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

PS Benedict | A simți prezența ca lipsă sau trăind cu dorul Mirelui

Anul acesta, Vinerea Mare a început mai devreme. Și cred că această rânduială a lui Dumnezeu va fi spre folosul nostru. Este foarte important să ne asumăm durerea lipsei, fără să ne transformăm în victime, fără revolte nenecesare, fără drame, ci mai degrabă, să o...