Ζωή, Κρίσις și COVID-19 – după un an

de | dec. 2, 2020 | Eseu

Ioan Lisandru Bălan

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”

            Cum se poate, – se întreba un părinte din secolele IV-V – să ne lăsăm impresionați de „dileme” precum cea legată de cazul în care ar căuta adăpost la noi cineva, care prin minciuna noastră ar putea scăpa de la moarte? Dar dacă ar putea fi salvat de la moarte printr-un jaf sau printr-un păcat împotriva firii, sau printr-un act de orgoliu care ni s-ar cere în schimb? Adevărul creștin este gravitatea incomparabilă („chiar și”) a minciunii față cea a unei astfel de „ucideri din culpă”. Nu se poate pretinde că iubirea aproapelui înseamnă salvarea vieții sale trecătoare atunci când alternativa este propria moarte duhovnicească și pierderea Vieții Veșnice. Ceea ce încearcă să pervertească această falsă dilemă este acea Lege a iubirii aproapelui care cheamă, invers, la dăruirea propriei vieți biologice pentru cea veșnică a celuilalt (In 15, 12). Astfel de „dileme” sunt lansate de oponenții Bisericii, de cei care o consideră „extremistă”. O altă „dilemă” de acest gen se insinuează progresiv de mai demult. Odată receptată de cei dintre noi îngrijorați să rămânem spirite critice, realiste, în pas cu știința, ne afectează subversiv. Rândurile de față încearcă contrarea acestui efect.

            Forma de bază a celei de-a doua „dileme” este următoarea: Oare li se cere creștinilor să urască viața? (A se compara această interogație cu celebra „A zis Dumnezeu, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”) Iată ce se cere: „Cel ce îşi iubeşte viața/sufletul-în-lume [ψυχὴν] o/îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte viața/sufletul [ψυχὴν] în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa [ζωὴν] veşnică.“ (In 12, 25[1]). Într-adevăr, mesajul scandalos al Mântuitorului este că, în definitiv – sau „la o adică“, la o ispită (cf. κρίσις) – viața aceasta sau sufletul ca putere a acestei vieți organice, sunt de urât. Urâtul lor este ca întunericul, ca orice privit fără lumină. Iată afirmația scandalizantă (îndeosebi pentru conștiința adormită sau necreștină): Privită doar pentru ea însăși, viața aceasta este lipsită de sens, și, în acest sens, demnă de urât. Orice lumină sau sens îi pot veni numai de dincolo de ea însăși, de dincolo de moarte, de stricăciune, de meschinărie, și țelul ei este cel de a deveni transparentă față de acest „dincolo”. „Ura” amintită nu înseamnă nici o înverșunare – nici aici, nici în antropomorfizările veterotestamentare[2]. Iubirea ne e uneori oarbă, se dăruiește și lucrărilor ce nu au parte de Dumnezeu, care produc doar umbre care se vor pierde. Atunci poate fi numită falsă, non-euharistică. În concluzie, viața este de ocrotit, fiindcă țelul îi este Îndumnezeirea. Dar înseamnă asta că trebuie să fim de acord cu „marele inchizitor”, care acum i-ar spune Hristosului euharistic „dă-le sănătate trupească; abia după aceea le poți cere să se apropie de Tine”?

            De două ori s-au citit rândurile despre „urâta” viață trecătoare, anul acesta – în 22.03., adică în Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare, în care statul a interzis accesul la Liturghie, și în 23.09., Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, care a marcat trecerea primului val viral. Multe s-au afirmat în acest interval dintr-un punct de vedere relativist-secularist despre Biserica „extremistă”. Dar și multe fapte vor trebui acum puse în cumpăna Acelui Adevăr, Care îl conține pe cel științific. De aceea, cel puțin cercetătorii creștini – epidemiologi, medici, biologi, statisticieni – sunt datori să-și înceapă acum analizele, cât „urmele” sunt proaspete.

            Din păcate, pentru mințile din lumea de azi nu faptele par să fie cruciale, ci primele acuze. În Biserică, acestui azi îi trebuie făcut procesul din perspectiva Zilei Veșnice. Ceea ce trebuie rememorat este că, în ciuda oricăror aparențe, secularismul nu este acea sursă a obiectivității și a echității, care se pretinde a fi, ci este sursa totalitarismului, a unor crime în masă lipsite de precedent. Da, există azi extremismul predicatorului de „mituri“ legate de vitamina C, dar acest extremism nu este „al Bisericii”. Este inadmisibilă punerea semnului de egal între neraționalitatea unr mireni sau clerici, indiferent de funcții, și Supraraționalitatea Care orientează Biserica. Dar tocmai această identificare se desfășoară azi într-o democrație în care cei din Biserică sunt minoritari (cum s-a vâzut în 2018) și în care orice neraționalitate a vreunui creștin e pândită pentru compromiterea Bisericii. Din ce în ce mai multe „valori“ seculare care își pretind autonomia vor intra în conflict cu pozițiile rațional-supraraționale ale Bisericii, ducând la denigrarea ei. Într-un final, prin radicala separație de ea, statul secular(ist) își va începe sinuciderea, aruncându-se în abisul arbitrarietății axiologice.

            Dar Biserica s-a însănătoșit mereu în subterană. În cămăruțele mici, tensiunea transcendentă este maximă – ca în cele de lemn, de pildă, a bisericuțelor care se „luau în spate” când satul își abandona câte o vatră distrusă. În locul nou, femeile stăteau lipite de pereții de lemn, să asculte Liturghia și bărbații încă umpleau spațiul dinaintea altarului. Sau poate fi evocată viața liturgică a Sfinților închisorilor, sau felul în care se cununau, la nedei, ciobani și ciobănițe, în biserici de brazi – nimic nu era mai clar, pe atunci, decât faptul că Biserica în care locuiește Domnul este clădită din oameni, din credință, speranță și Iubire.

            Supraraționalitatea Bisericii nu lezează raționalitatea, ci, dimpotrivă, o catalizează. Afirmarea oricăror forme de neraționalitate constituie un abuz al apartenenței la Biserică. Dar față de extremismul nerațional al celor de care criticii Bisericii se servesc pentru a o calomnia, cel puțin la fel de primejdioasă este ideea negocierii Liturghiei și a fundamentelor ei dogmatice.

            Poate ar trebui acceptat faptul că uneori, constrânsă fiind, Biserica a trebuit să facă un compromis instituțional – pentru ca viața ei, Liturghia, să nu fie înăbușită. (Tematizarea unei situații similare poate fi găsită într-un film de artă, de anul trecut – „A Hidden Life”, de Terrence Malick.) Dar s-ar putea negocia vreodată Liturghia? Frica pandemică însămânțată în mințile multora a dus la crearea a trei tabere. Prima a fost cea reprezentată de „îngrijorații științifici”, susținători ai „civilității”, cei care au adus în discuție forme comunionale alternative. Chiar și voci seculare aveau dintr-o dată pretenția autorității de a face recomandări în acest sens. Îngrijorații tindeau (conștient sau inconștient) să considere viața și sănătatea biologică binele suprem. A doua tabără era reprezentată de tradiționaliști sentențioși, declarați încuiați de oponenți fiindcă preponderent refuză să ofere explicații, dar declarați chiar și dochetiști și maniheiști de către Cyril Hovorun, într-o luare de poziție (despre „patogenii Euharistiei”) care constituia un act de balans pe limita blasfemiei. A treia tabără afirma că realitatea depinde de credința personală. În contextul fricii pandemice, pentru îngrijorați întrebarea referitoare la neverosimila negociere se reformulează în felul următor: Se poate (vreodată) negocia adevărul că Liturghia și Biserica se dedică unei Vieți care nu este cea biologică? Cei care ar răspunde negativ fac un prim pas spre Adevăr, realizând că un ortodox nu poate considera viața biologică binele suprem, și că orice iubire ne-egoistă este percepută de către ego drept un „risc”.

            Dar până unde poate fi lăsată să meargă absurda încercare de eliminare a riscului? Oare când se va rememora faptul că nici măcar conceptul de „risk management“ nu viza vreo irațională și exremistă înlăturare a riscului, ci minimalizarea acestuia? Dar blocarea societală trăită recent încerca eliminarea temporară a riscului, în locul unei astfel de minimalizări[3]. În acele condiții extreme, hotărârea sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din 17 martie (legată de măsuri precum dezinfectarea linguriței) era – pe bun drept – ocazional lăudat ca un compromis acceptabil pentru neînchiderea lăcașurilor. Dar întreaga axare mediatică internațională pe Sfintele Taine ca un „suport al contagiunii“ încuraja panica. Această perspectivă a fost o inadmisibilă abatere a atenției spre ceva exterior Tainelor. „Virusul linguriței“, omniprezent în presă, ar fi trebuit combătut prin reducere la absurd cu rațiunea „marginii potirului“: Dacă ar fi să facem caz de istorica linguriță din motive igienice, ar trebui să facem caz de marginea potirului. Odată făcut acest pas, „opinia publică” sau cei care se erijau în promotorii ei ar fi sistat Euharistia – tendință manifestată în Grecia.

            Reformulată „tradiționalist” și adresată lumii seculare, întrebarea negocierii devine: Pot fi Sfintele Taine „infectate”? Lipsa unei reacții unitare la atacul public, a unei mărturisiri viguroase, temeinice și totodată generoase în explicații, arată necesitatea urgentă a unor conferințe de dogmatică și de liturgică care să ducă la o formulare ortodoxă reactualizată a caracterului constitutiv al Euharistiei pentru ființa Bisericii[4]. Cei care tindeau spre răspunsul afirmativ trebuiau întrebați dacă pot accepta faptul ca celor care hrănesc bios-ul să li se confere dreptul de a livra pizza, dar celor care hrănesc o anumită minoritate cu Viața Veșnică să li se interzică „livrarea” Euharistiei (cu eventuala excepție a cazurilor „private” ale bolnavilor sau muribunzilor). Oare ar fi trebuit sperat că statul și-ar fi schimbat pretențiile dacă vinul ar fi fost prefăcut în Sângele lui Hristos fără deschiderea sticlelor, și dacă pâinea ar fi fost izolată cumva imediat la scoaterea din cuptor și prefăcută în Sfântul Trup într-un spațiu ermetizat?…

            Creștinul crede, dedicându-se trup și suflet. „Frații noștri“, spune Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa 12, 11, „au biruit [diavolul] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viața/sufletul-în-lume [ψυχὴν], până la moarte.“ Diavolul este dușmanul (într-adevăr, el, nu rațiunea!). El este cel care i-a batjocorit pe cei ce s-au lăsat atât de ușor scufundați în atacurile de panică induse de media apocaliptică, pe cei ce și-au adunat, în funcție de cultura națională, hârtie igienică, sirop de arțar, rezerve de răcire a frigiderelor, hrișcă sau mălai (în loc de Euharistie). El este cel care a râs ori de câte ori preoții au spus „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”, ferindu-se de cei ce s-au apropiat; el este cel care a râs la calomnierea „primitivei” Biserici de către anumite partide politice; el este cel care a râs de cei care n-au înțeles rata mortalității acestei boli și gravitatea ei și cel care a râde și acum de insensibile politici externe de intruziune. Cine (altcineva decât el) poate crede că „îmbisericiții” nu ar fi capabili să înțeleagă măsuri suplimentare de igienă, atâta timp cât sunt raționale? Cine (altcineva) se poate „teme” de creștinii „needucați”, care se vor îmbulzi sau vor face scandal?

            Dar începe timpul cercetării și statisticii: Dacă în lume trebuie analizat nepărtinitor cazul Suediei, în Biserică trebuie analizat nepărtinitor cazul Georgiei. Începe timpul (re)punerii în cuvinte a argumentelor dogmatice și liturgice legate de Euharistie și de faptul că ea este condiția existenței Bisericii. Când Biserica ne predă Liturghia ca formă de viață, cei care o constituie sunt chemați să-și asume reciproc acea Viață (ἡ ζωή, cf. Mt 5, 21-22[5]; Mc 8, 34-38[6]), care include și depășește moartea și sănătatea trupească. În orice moment putem contribui involuntar la contagiunea unei boli care poate fi mortală pentru cineva – în pofida conștiinciozității noastre – fără să aflăm vreodată că am fost cauza. La fel, în orice moment putem semăna ură înverșunată. În ambele cazuri, aceste fapte ar trebui să ne responsabilizeze în luarea tuturor măsurilor de prevenţie adecvate. Dar putem să întreținem doar o maximă precauție rațională, și să căutăm să păstrăm viu dialogul cu Domnul. Vinele ni le va revela și măsura doar Judecata de Apoi. Până atunci nu putem decât să ne rugăm pentru toți cei pe care-i vom fi ucis din culpă, neștiutori – trupește, – dar mai ales pentru cei pe care poate îi ucidem sufletește, inclusiv smintindu-i prin comportamentul nostru. Într-adevăr, suferința și moartea sunt expresiile răului, dar răul cel mai mare este și va rămâne moartea eternă.

            Cine, în pustnicia unei lungi autoizolări pe termen nedeterminat – înafară de sfinții dintre noi – ar putea rezista un an, doi, trei fără Euharistie? Bunul Dumnezeu nu ne-a dus încă într-o astfel de ispită din exterior. Depășirea pandemiei de acum nu poate pretinde așa ceva. Dar chiar atunci când așa ceva va fi îngăduit de Dumnezeu, finalitatea va fi preschimbarea răului în bine[7]. În istoria Mântuirii, răul lumii a fost primit (îndurat) de Dumnezeu și transformat în bine. În Pătimirea Domnului, Sfântul Său Trup a primit Patimile „cele de viață făcătoare și mântuitoare: crucea, piroanele, sulița, moartea”. Sfântul Cap al Bisericii a primit spinii coroanei batjocorii. Răul lumii a fost primit și sfințit de Trupul lui Hristos, dar nu a devenit una cu Trupul Său. Răul lumii ne poate răni aici. El niciodată.


[1]     Cf. Lc 17, 33; Mt 10, 39; 16, 25; Mc 8, 35; Lc 9, 24. Etiopianul a recunoscut față de Filip că nu poate înțelege Adevărul fără călăuzire (FA 8,31), dar el căuta onest. Dar cei care nu vor să înțeleagă Adevărul, necrezând în El, vor recunoaște ei sensul unor astfel de cuvinte? Ce se poate înțelege dinafară, la citirea spuselor îngerului „Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului” (Apo 21, 9)?

[2]     Că „pe cel ce iubeşte nedreptatea îl urăşte sufletul lui Dumnezeu”, Ps 10, 5 („[…] ὁ δὲ ἀγαπῶν ἀδικίαν μισεῖ τὴν ἑαυτοῦ ψυχήν”), exprima, în Vechiul Testament, consecința nedreptății – cea de a nu avea parte de El.

[3]     Adică aplicarea unor măsuri ca de exemplu cea de a trage concluzii legte de potențialul de contagiune încă de la apariția primului focar, cea de a dezvolta suficiente capacități de testare până la confruntarea cu contagiunea observată la primul focar, cea de a aloca spațiul necesar tratării intensive, de a concepe metode de izolare a purtătorilor și a celor mai vulnerabili, cea de a educa populației cu privire la metode de sporire a imunității, cea de a lua de măsuri de minimalizare a transmiterii bolii în spațiile publice etc.

[4]     Ele sunt necesare, fiindcă o astfel de pandemie nu poate fi lăsată, în conștiința trează a Bisericii, să devină un (nou) precedent semnificativ pentru intruziunea politicului în Viața Bisericii prin sistarea Liturghiei, un motiv în plus pentru aprofundarea ruperii de Biserică a celor cu „Dumnezeul personal neritualistic“, sau al îndepărtării de comuniunea reală a „participanților” la Liturghia televizată. Este necesară o expunere teologică riguroasă a necontaminării prin Sfintele Taine, din ineluctabila datorie de a mărturisi și de a împărtăși lumii Viața Veșnică. Chiar și istoricii teologi ar putea probabil contribui acestei tematizări, printr-o documentare temeinică (în limitele posibilului) a cazurilor Împărtășirii sistematice în medii insalubre (din cauze adverse), neurmată de îmbolnăviri.

[5]     „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.“

[6]     „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața/sufletul-în-lume [ψυχὴν] îl va pierde, iar cine va pierde viața/sufletul-în-lume [ψυχὴν] pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o/îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde viața/sufletul-în-lume [ψυχὴν]? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru a sa viață/suflet-în-lume [ψυχὴν]? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.“  Contextul pericopei începe la Mc 8, 22, unde este relatată vindecarea de către Hristos a unui orb, după care îi vindecă pe Apostoli (și îndeosebi pe Sfântul Apostol Petru) de orbirea neînțelegerii necesității Pătimirii Sale, și acum pe cei care-I deschidem Cuvântului.

[7]     (Cf. Dn 12, 11.) Un exemplu contemporan al preschimbării răului în bine se vede acum în Turcia, unde islamiștiilor li s-au redat bisericile bizantine. Dar fiindcă turcii nu vor putea renunța la turism, sfintele icoane din mozaicuri nu vor conteni să-L mărturisească, deasupra închinătorior, pe Dumnezeul adevărat – și dacă vor fi privite, și dacă nu.

Ultimele articole

Mulţimea bunurilor materiale nu-ţi poate aduce bucurie

Mulţimea bunurilor materiale nu-ţi poate aduce bucurie

Iubiţi fraţi şi surori, mulţimea bunurilor materiale nu ne poate aduce bucurie, pentru că, având mult poţi deveni rob al patimii iubirii de avere. Iată ce zice Domnul Hristos în Evanghelia de la Ioan, în capitolul 8, versetul 34: „Adevărat, adevărat vă spun, oricine...

Omul – lucrul cel mai de preț

Omul – lucrul cel mai de preț

Aspecte introductive În decursul activității Sale pământești, Domnul a făcut multe minuni. Între ele, o categorie importantă o reprezintă exorcizările. Uneori, El alungă demoni pentru că cineva din anturajul posedatului o cere, alteori pentru că însuși cel în cauză,...

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” de la Nușeni

Inițiativa înființării Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” din localitatea bistrițeană Nușeni, Protopopiatul Beclean, a aparținut vrednicului de pomenire Arhiepiscop Teofil Herineanu. Acesta a aprobat, în 1991, înființarea unei mănăstirii în ținutul său...

Mai multe din Eseu
Omul – lucrul cel mai de preț

Omul – lucrul cel mai de preț

Aspecte introductive În decursul activității Sale pământești, Domnul a făcut multe minuni. Între ele, o categorie importantă o reprezintă exorcizările. Uneori, El alungă demoni pentru că cineva din anturajul posedatului o cere, alteori pentru că însuși cel în cauză,...

Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Iisus Hristos – corect politicește | satiră ideologică

Atunci când Iisus Hristos S-a născut, El, de fapt, s-a ferit de beneficiile unui sistem instituționalizat care punea pe primul plan siguranța și confortul majorității nou-născuților; Atunci când a rămas în templu, la doar doisprezece ani, vorbind cu învățătorii Legii,...

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și cunoașterea duhovnicească

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne propune o ierarhie în interiorul procesului de cunoaștere. Și pornește de la cea mai importantă – cunoașterea ce vine din experiența duhovnicească, generată de străluminarea Duhului Sfânt și concretizată în discernământul spiritual....

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

În secolul XX, sufocat de atrocităţi şi ideologii devastatoare, pronia lui Dumnezeu a vegheat căutarea spirituală a poporului dreptcredincios prin călăuzirea excepţională a unor mari Părinţi duhovniceşti, câţiva dintre ei deja canonizaţi. Cuviosul Paisie Aghioritul,...

Grija Lui și grijile noastre

Grija Lui și grijile noastre

Introducere După ce enunță textul Rugăciunii Domnești, Mântuitorul oferă o serie de sfaturi ce privesc viața cotidiană și prioritățile ei. În același timp, are în vedere și aspecte ce țin de morală și rolul ei în urcușul spre veșnicie. Pentru a fi înțeleasă cum se...