Cum oprim războaiele?

de | ian. 27, 2023

„Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni”. (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia 1, §105)

De ce? Dacă suntem atât de evoluați, de civilizați, de democrați, de ce încă există în lume războaie? Și ce războaie! Politologii caută să explice conflictul dintre popoare prin nepotrivirile culturale și religioase, prin rațiunile economice, prin tensiunile civilizaționale, prin incompatibilitatea Occidentului, exponent al adevăratei democrații (sic!) și celelalte state ale lumii. Și e cât se poate de justificat, dar e departe de a fi totul. „Secolul vitezei”, cum a fost considerat veacul al XX-lea, și cât am reușit să trăim din al XXI-lea, supranumit „secolul informației”, ilustrează cât de mult rău pot produce războaiele, câtă suferință și câtă nedreptate. Și, cu toate acestea, ele nu încetează. După încheierea Războiului Rece, optimiștii s-au grăbit să proclame victoria totală a păcii, dar s-au înșelat amarnic. De atunci, am asistat la însângerarea Serbiei, a Irakului, a Afganistanului, a Siriei și la conflicte armate în atâtea alte locuri de pe glob. La granițele României e în plină desfășurare un conflict fratricid, pe care Europa, cu siguranță, nu și-l dorește, cu atât mai puțin vecinii Ucrainei. Se caută explicații și vinovați, se caută soluții, dar rezolvarea, încheierea luptelor și instaurarea păcii par a fi foarte departe.

Războiul nu e o invenție modernă, e la fel de vechi pe cât e căderea lui Adam. Dacă dorim să aflăm răspunsuri lumești și filosofice, poate una dintre cele mai potrivite lecturi ar fi „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” a lui Samuel P. Huntington, o carte faimoasă, pe alocuri chiar profetică. Ca teolog, însă, vă propun să-i întrebăm pe sfinții Bisericii lui Hristos: „cum oprim războaiele? de ce nu încetează războaiele?”

Pentru că știa că cele dinăuntrul omului le provoacă pe cele din afară, Sfântul Marcu Ascetul susține: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere.”(§ 101) În esență, aceasta este traducerea filocalică a unui text sapiențial ce se folosește de imaginea lipitorii, explicând astfel: „lipitoarea are două fiice care zic: Dă-mi, dă-mi! Trei lucruri nu se pot sătura, ba și al patrulea care nu zice niciodată: destul! Și anume: locuința morților, pântecele sterp, pământul care nu e sătul de apă și focul care nu zice niciodată: destul! (Proverbe 30, 16-17)

Cum poate fi mintea unui lider, a unui președinte, a unui rege, a decidenților unui stat, altfel decât oarbă, când doresc ca ei și grupurile lor de interese, să fie cei mai bogați, cei mai respectați, cei mai puternici, cu prețul vieților curmate, a urâciunii pustiirii lăsate în urma lor, toate mascate sub spiritul dreptății și al securității? Planeta geme sub lăcomia celor ce se socotesc stăpâni și nu au frică de Dumnezeu. Amarnică înșelare, cumplită patimă!

Conflictele armate servesc celor fără minte[1] și plătesc cei ce nu se pot împotrivi, iar la final, chiar cei ce le-au provocat. Judecata și răzbunarea sunt ale lui Dumnezeu, nu ale omului (Rm.12, 19). Dar, până acolo, să recunoaștem, omul trăiește și la scară interioară durerea războiului. Dacă nu e războiul patriei, e războiul său personal, e mânia, ura, neiertarea față de aproapele, gândul de răzbunare și chiar fapta. Dacă la nivelul conflictelor interpersonale suntem actorii principali, la scară mare, statele devin actori ai conflagrațiilor. Se schimbă registrul lexical, nu mai spune nimeni că Popescu l-a ucis pe Dăscălescu, ci se spune: rușii i-au omorât pe ucraineni, ucrainenii pe ruși, americanii pe afgani, sirienii pe americani etc. Și astfel încetăm să mai fim empatici, sensibili la durerea de lângă noi. Războiul e hidos din toate punctele de vedere și urât mirositor, e mincinos și, fără excepție, nedrept. Sfântul Marcu semnalează, cu precizia lunetistului, originea și motivul pentru care avem nevoie să ne adâncim în sinele nostru: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere. Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni”.

Să recunoaștem deci: nu ține de noi ca războaiele mari să se oprească. Nu noi, niște mărunței, decidem ce stat cu ce stat să se lupte și ce fel de ceai să se bea în cabinetele vremelnicilor stăpânitori ce decid conflictele. De noi depinde altceva! Evitarea, cu orice preț, a războaielor sufletești, de zi cu zi,  cele ce-i au ca inamici pe cei din casa noastră, din cercul de prieteni sau de cunoscuți, din rândul colegilor de muncă. Pe acelea le putem stăvili! Cauza războaielor e comună: iubirea de arginți, slava deșartă și iubirea de plăcere! Din cauza lor se distrug atâtea familii, suferă atâția copii și atâția vârstnici, mor atâția oameni! Și, de ce să nu recunoaștem, așa se cultivă sămânța războiului. Și conducătorii pe care-i criticăm au fost cândva copii inocenți și curați, dar adulții din jurul lor, nevindecați de cele trei vicii, i-au crescut în spiritul nedreptății, al asupririi, al răzbunării. Prin urmare, să nu credem că e inutil să facem efortul reconcilierii și al opririi războiului în fașă, în viața noastră particulară. Războaiele mari au avut și au, la origine, războaiele pierdute de gândurile bune. Mâine, la conducerea țării, ar putea fi unul dintre copiii noștri. Deciziile le vor lua și în duhul a ceea ce am sădit și am cultivat noi, părinții și dascălii lor.

Priviți mai atent și veți găsi că iubirea de arginți, slava deșartă și iubirea de plăcere sunt născătoarele tuturor relelor. De ele nu ne putem feri decât prin credință nedisimulată în Dumnezeu, Creatorul și Chivernisitorul, Spovedanie sinceră și deasă, rugăciune zilnică și, bineînțeles, Sfânta Împărtășanie. Ispita nu va dispărea, dar „instrumentele” de a birui în războiul propriu, utilizate corect, vor decide de partea cui e victoria.

Vă îndemn așadar să nu uitați: „de nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de-al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera. (Gal.. VI, 8)” (Marcu Ascetul §116).

[1] În teologia filocalică, fără minte nu înseamnă că e lipsit de inteligență, ci de raționalitate. Inteligența poate fi credință e luciferică. A se vedea tableta: https://radiorenasterea.ro/omul-cu-adevarat-rational-are-o-singura-grija-sa-asculte-de-dumnezeul-tuturor-si-sa-i-placa/.

Cum oprim războaiele?
Filocalia - Glose catehetice
Cum oprim războaiele?
Loading
/

DISTRIBUIE

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/pr-liviu-vidican-manci/" target="_self">Pr. Liviu Vidican Manci</a>

Pr. Liviu Vidican Manci

Directorul Seminarului Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Emisiuni recente

Duminica a III –a după Paști (A Mironosițelor) | Marcu 15, 43-47

Duminica a III –a după Paști (A Mironosițelor) | Marcu 15, 43-47

Duminica de astăzi, cunoscută drept a Mironosițelor sau a Miroforelor, poate fi considerată sărbătoarea femeii și feminității creștine. Virtuțile care reprezintă, prin excelență, femeile sunt: credincioșia, evlavia, delicatețea, discreția, pudoarea, buna-cuviință,...

Apostol Fapte 6, 1-7 – Alegerea celor șapte diaconi

Apostol Fapte 6, 1-7 – Alegerea celor șapte diaconi

Pericopa aceasta apostolică ne vorbește despre creșterea numărului credincioșilor din Biserica Ierusalimului, fapt ce duce la apariția unor nefericite conflicte între membrii ei. Văduvele creștine care proveneau dintre mediile păgâne, erau trecute cu vederea la...

Omul – între bine și rău

Omul – între bine și rău

În cadrul emisiunii de astăzi vom vorbi despre bine și rău. Omul este luptat prin diferite ispite, ispitele de-a stânga, așa cum le numesc Sfinții Părinți: de poftele cele rele și, implicit, de diavol. În cartea Vechiului Testament găsim scris că Dumnezeu, la un...