Banul pentru Biserică (Sâmbătă, Săptămâna a X-a după Rusalii)

de | aug. 28, 2021

Evanghelia zilei: Mt 17, 24 – 18, 4

În vremea aceea s-au apropiat de Petru cei ce strângeau dajdia şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu dă dajdie? Ba, da, a zis el. Dar când a intrat în casă, mai înainte ca el să-I spună, Iisus i-a zis: ce ţi se pare, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dăjdii sau bir? de la fiii lor sau de la străini? Petru I-a răspuns: de la cei străini. Atunci Iisus i-a zis: aşadar, fiii sunt scu­tiţi. Dar, ca să nu fim pricină de sminteală, du-te la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi ia-l, deschide-i gura şi vei găsi un statir; ia banul şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine. În ceasul acela s-au apro­piat ucenicii de Iisus şi I-au zis: cine este, oare, mai mare în împărăţia ce­ru­rilor? Atunci Iisus a chemat la Sine un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: adevărat vă spun vouă: dacă nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine, ca acest copil, acela este mai mare în împărăţia cerurilor.

Banul pentru Biserică

Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, teologii Bise­ri­cii, preoţi şi episcopi, au pictat în cuvinte chipul dumnezeiesc al Domnu­lui Hristos. Iată ce spunea, de pildă, Mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte intitulată sugestiv Cuvinte la zile mari:

„Mântuitorul şi-a dovedit dumnezeirea Sa în istorie. A apărut undeva într-o ţară abia cunoscută din Orientul Mijlociu, care pe vremea aceea avea doar două milioane de locuitori din care cinci sute de mii erau samari­neni. Când auzim de regele David, să nu credem că va fi fost împărat peste vreo împărăţie mare dintr-o poveste. Era o ţărişoară mică, pe care în câteva zile o puteai călca de la un capăt la altul. Mântuitorul şi-a desfă­şu­rat acti­vi­tatea într-un mediu destul de restrâns, între Galileea şi Iudeea şi, la sărbători, mai ales în Ierusalim, care nu era decât un orăşel mic, impor­tant doar pentru evrei, prin care se putea trece în câteva zeci de minute.

Şi totuşi! A reuşit să cucerească lumea. A reuşit s-o cucerească fără ar­mată, doar cu arma cuvântului. Când unul din apostoli a scos sabia, i-a spus: «Bagă sabia în teacă», n-am nevoie de armată, nici pentru pază, nici ca să-Mi impun învăţătura.

A cucerit lumea şi fără bani. Evangheliile nu ne spun că ar fi posedat vreun fel de bunuri. Înţelegem chiar că nu avea nici o locuinţă a lui, în anii maturităţii, când şi-a început propovăduirea. La un moment dat, când I  s-a cerut impozitul, a poruncit unuia dintre apostoli: «Du-te şi aruncă un­diţa şi în cel dintâi peşte care-ţi va cădea, deschizându-i gura, vei găsi un ban. Dă-l drept impozit pentru Mine şi pentru tine.».

A cucerit lumea şi fără să fi scris nici o carte. N-a avut la dispoziţie nici radio, nici televiziune, nici ziare, n-a folosit nici unul din ceea ce se nu­mesc astăzi mijloace mass-media. N-a făcut nici un fel de propagandă electo­rală, nu s-a supus la nici un fel de alegeri şi totuşi a fost alesul inimilor oa­menilor şi a rămas aşa peste veacuri.

Ucenicii Lui nu erau nici ei oameni învăţaţi. Nişte pescari. Poate să fi fost unul sau doi cu ceva cultură, cât putea însemna cultura pe vremea aceea, în Iudeea şi Galileea. Şi totuşi cu aceşti pescari a cucerit lumea. Aceşti pescari care dintr-odată, după Pogorârea Duhului Sfânt, au devenit mari scriitori, poeţi, istorici în stare să redea întocmai învăţătura, viaţa şi cuvântările Învăţătorului, cu exactitate şi cu pricepere artistică uimitoare. Citindu-l astăzi, te miri şi te întrebi la ce Academii, la ce Universităţi mari vor fi studiat oamenii aceştia! Cu minimum de cuvinte au fost în stare să cuprindă în textele lor maximum de conţinut. Cu scrierile lor au făcut să apară ceea ce numim cultura creştină, civilizaţia creştină, arhitectura creş­tină, era creştină care începe cu Iisus Hristos.

De altfel, ceea ce ştim despre ucenici, că erau pescari, ştim despre însuşi Învăţătorul, că nu fusese la şcoli mari, nici la rabini învăţaţi. Fusese ucenic la tâmplăria lui Iosif. Despre Sfântul Pavel ştim că a fost ucenicul lui Gama­liel, cel mai mare profesor al vremii. Desigur, profesor de exegeză biblică. Iisus nu i-a fost coleg. Ne-ar fi spus-o Pavel, dacă n-a spus-o Iisus.

N-a fost elevul nimănui şi, iată, a reuşit să fie profesorul tuturor. N-a stat cu Pavel «la picioarele lui Gamaliel», dar atâţia filosofi şi învăţaţi în de­cur­sul istoriei au stat la picioarele Sale. Toţi «erau uimiţi de învăţăturile Lui», ne spune Sfântul Evanghelist Luca. N-a avut nici o diplomă, dar I se închină mulţi din cei cu diplome şi mulţi îşi obţin diplome tâlcuind cuvintele Lui.”.[1]

Dintre toate aceste frumoase cuvinte, vom insita aprofundând doar un aspect pe care-l întâlnim la tot pasul: strângerea dărilor.

În vechime, strângerea dării pentru templu era o datorie. Fiecare evreu tre­buia să dea o sumă de bani (zeciuiala – adică a zecea parte din câş­tig), pentru în­tre­ţinerea templului şi a slujitorilor lui. În zilele noastre această măsură este respectată doar de unele culte religioase neoprotes­tante, care însă au urmărit amănuntele dar au pierdut esenţa învăţăturii creş­tine. Spun aceştia: iată, noi dăm a zecea parte din tot ce câştigăm la biserică, voi ce faceţi? Noi dăm cât putem!

E momentul să spunem ce rost are colecta care se face în Biserică în timpul Sfintei Liturghii. Vedem toţi că la un moment dat doi sau mai mulţi bărbaţi din comitetul parohial trec printre credincioşi cu un taler în mână, unde fiecare îşi lasă obolul.

Pentru ca să înţelegem această lucrare, trebuie să spunem că Sfânta Litur­ghie începe cu Proscomidia, slujba de pregătire a darurilor de pâine şi vin ce se vor sfinţi în timpul Sfintei Liturghii, devenind, prin lucrarea Sfântului Duh, Trupul şi Sângele Domnului. Aceste daruri de pâine şi vin sunt aduse de credincioşi la Biserică. Nu le aduce preotul de undeva, ci credincioşii sunt aceia care vin şi le oferă preotului.

În zilele noastre, cel puţin în Bisericile de la sate, este un credincios anume, care singur se oferă, ca timp de un an să se îngrijească de daru­rile de pâine şi vin, ne­cesare la altar pentru Sfânta Jertfă. Pe lângă acesta mai sunt alţii care vin la Bise­rică cu o prescură şi cu o lumânare. Aceasta este jertfa pe care o aduc ei Bise­ricii. Şi merg cu prescura şi cu pomel­ni­cul, pe care fiecare îl are şi îl dau preotului. Preotul îl primeşte şi îi po­me­neşte pe fiecare pe numele său, folosind chiar pres­cura pe care acesta a adus-o la Biserică.

Această practică străveche provine din Biserica primară. Toţi cei care veneau la Biserică aduceau cu ei darul lor:

„Fiecare aşa cum socotea cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă.” (2 Cor 9, 7).

Toate darurile se strîngeau pentru nevoile Bisericii, adică pentru în­tre­ţinerea cle­rului, a văduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care îi între­ţine Biserica, pentru aju­­­to­­rarea săracilor, pentru orice binefacere prin care biserica se realizează pe sine ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toţi şi slujirea tuturor cu toate.

Istoria Bisericii consemnează că şi copiii, care nu aveau ceva al lor sau cei săraci care nu aveau ce da, ce oferi Bisericii, aduceau apă, căci şi de apă este nevoie la Sfânta Liturghie. Şi aceasta pentru că la Sfânta Liturghie participă toţi.[2]

Astăzi, această practică este mai rar uzitată. Este mai comod pentru credin­ciosul zilelor noastre să dea o sumă de bani în schimbul darurilor de pâine şi vin pe care le aduceau în vechime străbunii noştri. Deci aşa se explică talerul de co­lec­tă care străbate Biserica de la un capăt la altul în tim­pul Sfintei Liturghii. Toţi tre­buie să ştie că banul respectiv este pen­tru prescura cu care eram datori să venim la Biserică. Fiecare trebuie să se gândească, atunci când dăruieşte banul în locul prescurii, la cei pe care-i are în mintea şi în cugetul său, la părinţi, la fraţi, la prie­teni şi la cu­noscuţi şi să-i pomenească în gând, dacă nu a trimis înainte un pomel­nic preotului slujitor la altar. Iată: banul dat în Biserică, pentru Biserică, nu este o dare ci o an­ga­jare; ne angajează pe noi în slujirea celorlalţi, a celor de lângă noi, ne angajează în slujirea aproapelui nostru.


[1] Mitrop. Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, pp. 25 – 26.

[2] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, pp. 111 – 112.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Banul pentru Biserică (Sâmbătă, Săptămâna a X-a după Rusalii)
Banul pentru Biserică (Sâmbătă, Săptămâna a X-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Când Gheronda Iosif a ajuns să aibă el însuși obște, le spunea părinților spre folos duhovnicesc, următorul lucru: „La prima mea mănăstire, munceam cel puțin 16 ore pe zi. Și cu toate acestea, am citit cu atenție tot Vechiul Testament de 3 ori. Am citit cele 14...