Evanghelia zilei: Mt 8, 14 – 23
În vremea aceea, venind în casa lui Petru, Iisus a văzut pe soacra acestuia zăcând şi aprinsă de friguri; şi s-a atins de mâna ei, iar frigurile au lăsat-o îndată şi s-a sculat şi îi slujea Lui. Făcându-se seară, au adus la El mulţi îndrăciţi şi a scos afară duhurile numai cu cuvântul şi pe toţi bolnavii i-a tămăduit, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul Isaia, care zice: Acesta neputinţele noastre a luat şi boalele noastre le-a purtat. Văzând popor mult împrejurul Său, Iisus a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării. Atunci a venit la El un cărturar şi I-a zis: Învăţătorule, voiesc să Te urmez oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul. Un altul dintre ucenicii Săi I-a zis: Doamne, dă-mi voie să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu. Iisus însă i-a zis: vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor. Şi intrând El în corabie, ucenicii Lui au mers după Dânsul.
Bucuria suferinţei
Biserica a socotit ca această pericopă biblică să fie cuprinsă în slujba Sfântului Maslu, care este una din cele şapte Sfinte Taine alături de Botez, Mirungere, Împărtăşanie, Spovedanie, Cununie şi Hirotonie.
Taina Sfântului Maslu este, în alcătuirea ei, un ansamblu de rugăciuni şi de lecturi biblice, ansamblu care cuprinde şapte rugăciuni, şapte citiri din Apostol, şapte citiri din Sfânta Evanghelie şi şapte ungeri cu untdelemn sfinţit asupra celor bolnavi.
Pericopa biblică despre vindecarea soacrei lui Petru este a patra Evanghelie care se citeşte la slujba Sfântului Maslu. Se pune aici accentul pe tămăduirea tuturor celor bolnavi. Domnul Hristos pe toţi cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus, despre El, prin Isaia proorocul:
„Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat.” (Mt 8, 17).
Domnul Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel ce vindecă suferinţele cele îndelungate; Cel ce tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa în popor; Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.[1] El pedepseşte şi iarăşi tămăduieşte; El trece peste fărădelegi şi iartă nedreptăţile;[2] şi face toate acestea pentru a vindeca sufletul prin trupul care pătimeşte, pentru că spunem:
„Dăruieşte tămăduire robilor Tăi, care sunt în neputinţa sufletului şi a trupului, dându-le lor slobozire de păcate şi iertare greşelilor celor de voie şi celor fără de voie, tămăduindu-le lor rănile cele netămăduite şi toată boala şi toată neputinţa. Dăruieşte-le lor tămăduire sufletească, Cel ce Te-ai atins de soaca lui Petru, şi au lăsat-o pe dânsa frigurile, şi s-a sculat şi a slujit Ţie. Însuţi, Stăpâne şi robilor Tăi acestora, dă-le tămăduire şi izbăvire de toată boala cea vătămătoare. Adu-ţi aminte de îndurările Tale cele bogate şi de mila Ta…”.[3]
Citim în Evanghelia după Ioan, că atunci când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim prin locul numit Poarta Oilor, unde era o scăldătoare cu cinci pridvoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, a întâlnit acolo un om bolnav de 38 de ani. Acesta stătea aici, pentru că din rânduială dumnezeiască, un înger al Domnului se pogora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut. Dar mulţi aşteptau această tulburare a apei. Erau acolo mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care vegheau, aşteptând mişcarea apei, căci nu ştiau nici ziua şi nici ceasul când avea să se coboare îngerul Domnului.[4]
Şi acest slăbănog, nu avea om care să-l arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Acolo nu se stătea la rând sau altfel spus nu se respecta rândul. Dacă cineva vedea că apa este tulburată se arunca în scăldătoare, fără să se gândească că poate aproapele său este mai bolnav decât el.
Şi a venit Domnul Hristos şi dintre toţi bolnavi s-a adresat acestuia care-şi aştepta rândul de 38 de ani. Şi l-a întrebat:
„Voieşti să te faci sănătos?” (In 5, 6).
Răspunsul celui bolnav a fost unul tipic:
„Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (In 5, 7).
Aşa răspundem şi noi atunci când, în ordinea vieţii cotidiene, altul ne-o ia înainte, altul care nu este mai îndreptăţit, dar care are om, care este sprijinit de cineva.
Această sintagmă: „Nu am om!” a rămas în vorbirea curentă. Toţi folosesc această zicere, dar uită în ce context a fost folosită. Spunem şi noi la necazuri, la boală şi la suferinţă: „Nu am om”, dar uităm că avem Dumnezeu. „Dacă nu ai om, ai Dumnezeu”[5] – aşa a răspuns indirect şi Domnul Hristos slăbănogului de la Vitezda.
Şi mai trebuie să trăim un adevăr. Spune Domnul Hristos:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 33; Lc 12, 31).
Aşadar, dacă Dumnezeu este pe primul plan în viaţa noastră, toate le avem şi nu mai avem nevoie de om care să ne arunce în scăldătoare. Dacă însă nu-L avem pe Dumnezeu, atunci avem nevoie de doctori (căci de multe ori bolile sunt urmarea păcatelor nespovedite) sau avem nevoie de tot felul de oameni pe care de multe ori îi rugăm să ne ajute, căci foarte puţini o fac din proprie iniţiativă.
Bolile trebuie privite şi ca încercări din partea lui Dumnezeu. Aşa a fost încercat Dreptul Iov. Aşa putem fi încercaţi şi noi. Important este ca în această încercare să nu deznădăjduim. De fapt în nici o încercare nu trebuie să deznădăjduim. Dacă deznădăjduim, nu ne mai vede Dumnezeu. Dacă însă căutăm mai întâi dreptatea lui Dumnezeu, Domnul Hristos ne va vedea, cum a văzut-o odinioară pe soacra lui Petru. Citim în Evanghelia după Matei că Domnul Hristos,
„venind în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând.” (Mt 8, 14).
Sunt mulţi bolnavi azi pe pământ. Au fost şi pe vremea Mântuitorului, dar nu toţi au fost vindecaţi. Aceasta trebuie să ştim: Domnul Hristos ne vede; ştie că suntem bolnavi, ştie că suntem părăsiţi, ştie că nu avem oameni care să ne poarte de grijă, dar să nu deznădăjduim, să nu descurajăm. Aşa ne îndeamnă şi Sfântul Ioan de Kronstadt. Şi cităm din Viaţa mea în Hristos îndemnul pe care-l face unui bolnav:
„Du-ţi boala cu curaj, nu numai să nu te descurajezi, ci, dacă poţi, bucură-te!”.[6]
Poate nu ne putem bucura în suferinţă, dar să nu uităm că viaţa în Hristos aduce bucurie. Antoine de Saint-Exupery spune un adevăr la care trebuie să luăm aminte:
„Toată viaţa este naştere. Şi te obişnuieşti cu tine aşa cum eşti. Desigur, te lamentezi în ziua în care îţi pierzi ochiul, căci orice transformare e dureroasă. Dar nu e nimic patetic în a te plimba prin viaţă cu un singur ochi. Şi am văzut orbi râzând.”.[7]
Încheiem cu o maximă a teologului grec, Panayotis Nellas, care vorbind despre moarte, de care nimeni nu este scutit, spune:
„Să stăm, deci, cu vitejie, râzând de moarte.”.[8]
De ce? Pentru că prin Hristos am călcat cu moartea pe moarte.
[1] Rugăciunea a 7-a, Slujba Sfântului Maslu, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 133 – 134.
[2] Rugăciunea a 5-a, Slujba Sfântului Maslu, în Molitfelnic, pp. 127 – 128.
[3] Ibidem, p. 128.
[4] In 5, 2 – 5.
[5] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 181.
[6] Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, p. 162.
[7] ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Citadela, p. 241.
[8] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p. 40.
