Evanghelia zilei: In 17, 18 – 26
În vremea aceea, ridicând ochii la cer, Iisus a zis: Părinte, precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor în Mine. Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Eu în Tine, aşa şi ei să fie în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu în ei şi Tu în Mine, pentru ca să fie în chip desăvârşit una, şi ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, cum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Mie, ca să vadă slava Mea pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii. Dar, Părinte drepte, lumea nu Te-a cunoscut pe Tine, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am arătat lor numele Tău şi-L voi arăta, pentru ca dragostea, cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei şi Eu să fiu în ei.
„Ca toţi să fie una”
Hristos a fost „trimis” în lume de Tatăl. Trimiterea arată o slujire. În limba greacă „apostol” înseamnă „trimis”; prin umrare Fiul este făcut Apostol de Tatăl. La rândul Său Hristos îi trimite sau îi face Apostoli pe ucenicii Săi. Dacă trimiterea lui Hristos în lume o face Dumnezeu-Tatăl, trimiterea Apostolilor o face Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Fiul lui Dumnezeu trimis să se facă om.
Înainte de Hristos oamenii virtuoşi erau numiţi şi socotiţi drepţi. Ştim astfel despre Dreptul Iosif, Dreptul Iov. Sfinţenia o aduce Hristos. Numai în Adevăr, adică în Hristos, poate fi sfinţit omul, căci numai în unire cu Cel care e curăţia desăvârşită poate fi curat şi omul, imitând pe cât poate viaţa Lui.
În Cuvântarea de despărţire, Hristos a cerut pentru noi de la Tatăl sfinţenia în Duhul şi prin Duhul. Hristos i-a cuprins în rugăciunea Sa pe toţi oamenii, din toate timpurile. Şi motivul pentru care S-a rugat a fost ca toţi să fie una, după modelul treimic. Aşadar Hristos nu S-a rugat Tatălui numai pentru Apostolii Săi, ci pentru toţi cei ce vor crede în El. Spune Domnul Hristos:
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In 17, 20 – 21).
Referitor la acestă pericopă din Evanghelia după Ioan, părintele Dumitru Stăniloae spune următoarele:
„Prin Duhul Sfânt nu mai suntem numai oameni, ci şi fii ai lui Dumnezeu, şi părtaşi la firea dumnezeiască. Nu încetăm totuşi să fim şi oameni, dar trăim cele dumnezeieşti prin mădularele noastre trupeşti şi prin simţirile şi cugetările noastre, care, din «sufleteşti» (psihice), au devenit duhovniceşti, nemaitrăind doar cele lumeşti, ci cele mai presus de lume. Devenim asemenea lui Hristos, oameni şi dumnezei, dar dumnezei nu prin fire, ci prin har. Manifestăm prin cele omeneşti cele dumnezeieşti. Suntem în relaţie cu oamenii, dar facem parte şi dintr-un plan superior.”.[1]
Sfântul Duh, venind să Se sălăşluiască în noi, face din fiinţa noastră un lăcaş al Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit de dumnezeirea Duhului.
Duhul este Cel ce ne adună şi ne uneşte în Dumnezeu-Tatăl. Pe Acesta primindu-L, ne arătăm părtaşi ai firii dumnezeieşti şi în comuniune cu ea, deoarece primind Duhul îl primim prin Fiul, şi în Fiul Îl primim pe Tatăl.
După înălţarea Sa la cer, Hristos lucrează în lume prin Biserică. Biserica este prelungirea lui Hristos în lume. Apartenenţa la Biserică este identică cu apartenenţa la Hristos şi despărţirea de Biserică e identică cu despărţirea de Hristos.
Cel care ne sfinţeşte pe noi în Biserică este Duhul Adevărului, care ne deschide pe noi Fiului întrupat. Duhul face sensibilă prezenţa Fiului, produce în noi condiţia subiectivă pentru a-L simţi pe Fiul. Apoi prin puterea Lui dumnezeiască, Duhul Sfânt îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup, Biserica.
Biserica se găseşte în lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. Se găseşte în lumea aceasta, pentru ca să ridice lumea aceasta la Dumnezeu. Biserica lui Hristos nu este naţională. Ea cuprinde un popor, dar nu aparţine unui popor, fiindcă aparţine lui Hristos.
Biserica este ecumenică, catolică (universală, sobornicească), divino-umană, veşnică. Scopul Bisericii este supranaţional, ecumenic, pan-uman: acela de a-i uni în Hristos pe toţi oamenii, pe toţi fără excepţie, fără deosebiri de naţionalitate, seminţie sau clasă socială,[2] cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este sclav, nici liber, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască; căci voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus.” (Gal 3, 28), pentru că Hristos este „toate în toţi”. (Col 3, 11).
Fiecare om are o misiune în legătură cu lumea. Fiecare trebuie să o cunoască după puterea ce i s-a dat şi, întrucât cunoaşterea nu poate veni decât după dobândirea virtuţilor, fiecare trebuie să dezvolte în legătură cu lumea o activitate morală care are rostul de a o transforma.
Sfântul Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu) spunea despre creştini că sunt „naofori”, adică purtători de Biserică. Acelaşi lucru trebuie să-l căutăm şi noi: să ducem Biserica cu noi pretutindeni, aşa cum melcul îşi poartă peste tot casa lui în spate.[3]
[1] Nota 1999 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 1061.
[2] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 75.
[3] Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Liturghierul explicat, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 282.
